Teoria blatului

Deranjant la jucătorii români nu e faptul că se lasă prinşi în diverse jocuri de culise şi că evoluează în partide suspectate de blat, ci felul nonşalant în care joacă astfel de meciuri. Deşi sînt avizaţi de presă că meciurile în care urmează să evolueze sînt suspecte de blat, ei joacă precum nişte "cizme", periclitîndu-şi imaginea în faţa iubitorilor de fotbal, în faţa propriilor suporteri.
În loc să pună mai mult suflet, în loc să pună mai riguros piciorul la minge, în loc să tragă mai tare de ei şi să fie mai motivaţi, mai atenţi, ei fac tocmai în meciurile prezis dubioase adevărate corolare ale gafelor, ale impreciziilor şi ale limitelor cu care ne-au obişnuit în de-a lungul sezonului. La finalul oricărui meci susceptibil, ei vor putea veniţi, împăcaţi cu ei înşişi, să ne spună că n-au fost "pe blat", convinşi că adevărul lor interior e suficient pentru a convinge. Se înşeală: o biografie nu e o sumă de adevăruri intime, cît, mai degrabă, suma imaginilor pe care cei ce ne înconjoară şi le-au făcut cu şi despre noi. În definitiv - şi nu e cîtuşi de puţin cinism la mijloc - pentru biografiile celor care joacă în meciuri aşa-zis "strategice" contează mai puţin dacă au făcut de-adevăratelea blat(uri) şi mai mult dacă au lăsat vaga impresie că s-ar fi putut să fi făcut.

< <		> >