Suav,

suspină o umbră în tăcere,
plângându-şi soarta’n lacrimi efemere,
privind cu disperare’n ceruri,
apoi trecând cu inima prin foc şi geruri,
zeiţa viselor de pe câmpii,

din vremuri.

 

Strigându-şi jalea,

‘nfiorând izvoare,

lăsând şi râuri tulburi să devină clare,
o stea se stinge pe o punte,

pierzând a ei lumina sfântă

pe un vârf de munte,
în timp ce-n marea depãrtare,

ceva, strigă din piept atât de tare,
izbind prin vijelii hotărâtoare,

cu munţii-n mare.

 

O, viaţa!

îţi iubesc încercările!

Cum poţi să rupi într-o secundă aşteptările?
Apoi, cu inima profund rănită,

mă laşi pe-o prispă, sprijinită,
punându-mi pe-un cuvânt nespus,

prin amintiri revoltãtoare,
atâtea adevăruri mari,

călăuzitoare.

 

O, viaţa,

cu-ale tale mii de chipuri,

cu vise răsfirate prin nisipuri…
O, viaţa,

ce striveşti cu pumnul nedreptatea,
apoi, săruţi în zorii zilei tandru,

pietatea.
lăsând în urma ta parfumul,

vanitatea,
O, viaţa,

te chem din doruri,

te chem din fapte,
zeiţa zorilor,

dintr-un oraş pierdut al florilor,
spune-mi să uit într-un sfârşit,

mieroase şoapte…
Arată-mi drumul cel senin şi drept

şi când e noapte!

————————-

Laura MUSTEŢIU

Sydney, Australia

9 ianuarie 2018

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here