1. Skip to Menu
  2. Skip to Content
  3. Skip to Footer>

INTERVIU CU DARIE DUCAN

PDF Imprimare Email

Scris de Raluca BERCEANU Duminică, 24 Iulie 2011 17:40

149833_180892638591179_100000113333574_699147_7671287_nRaluca: Darie, voi începe cu aceeaşi întrebare, cu Google. Pentru cine nu îţi caută numele pe net, cine eşti tu?

Darie: Vreau să cred că sunt un poet al dracului şi al lui Dumnezeu deopotrivă, un om cu o tarabă care vinde creier ca vată de zahăr în parcul unde se dau pe role Istoria lui Călinescu şi Istoria lui Manolescu. Dar mai ales cărţile de carne, alea, sângeroasele pentru care au crăpat ochi şi au apărut băşici la mâini unora şi, apoi, când şi-au mângâiat iubitele, acestea le-au spus - Ce mâini de ţăran ai!

Sunt un om care scrie şi are ambiţii puţin mai mari ca Balzac şi care cred că tot o va răzbi cât un Cârlova. Sunt un aprig consumator de hârtie, un animal care papă coli A4, cheltui pentru aceasta mai mult decât unii pe ţigări. Până la urmă tot despre fumuri e vorba.

Cine să spun că sunt? Cel din cărţile mele, mai bune sau mai proaste, cel de pe stradă, cel care scrie la biblioteca de la Litere la masa 42. Cel netuns uneori pentru că părul i se termina într-un vers, neras pentru că l-a certat cândva un poet pentru asta, cel timid, cel rău, cel nedrept, cel afurisit, cel...ălalt. Sunt un om a cărui cam singură treabă pe lumea asta este să scrie dar care face mai mult altele ca să aibă despre ce să scrie. În parcul despre care spuneam, deocamdată am doar bani să îmi cumpăr ceaţa de a nu şti exact cine sunt.

Raluca: Boemul tău profil de Facebook ne spune că lucrezi la Poezia Română. Vorbeşte-ne despre fişa de post şi obiectivele acestui job. Ai un program de funcţionar sau eşti freelancer?

Darie: Profilul meu Facebook nu e unul boem neapărat, adică nu e căutat boem. E pur şi simplu partea mea dintr-un soi de cenaclu al vieţii. Şi, cum «cenaculum» vine din «cena», cină, constat că mare parte din dezbaterea literară s-a mutat aici. Câtă Capşă online!

Am scris că lucrez la Poezia română pentru că asta fac. Şi când nu lucrez nicăieri tot acolo lucrez. Nu pot fi dat afară, nu îmi pot da demisia. Fireşte că nu am un program foarte fix, deşi scriu foarte mult şi, practic, asta mă ţine în viaţă.

În copilărie, când îmi făceam mâna şi încă nu plecasem din Târnăveniul natal, scriam cu normă, cred că 5 poeme pe zi – şi acum păstrez în familie câteva mii bune de poeme pe care, scriindu-le, m-am format şi pe care nu le voi publica niciodată. Ce a fost atunci normă e poate acum cazuistică. Nu filtru, ci devenire. Nu voi fi pedant, caut ceva mult mai pământesc de lucru, o editură, dar, până una-alta, nu prea îmi pasă dacă acest «loc de muncă» e văzut de unii ca o megalomanie.

Când chiar faci poezie şi pui totul de la tine pentru ajungerea ei la cititor, când nu te ajută absolut nimeni dintre cei care întorc fonduri cu lopata, vorbind aici şi de  Uniunea Scriitorilor, de Ministerul Culturii şi de ICR, măcar atâta meriţi, să fii şerb în aceste plantaţii, le numeam cândva de singular, dar constat că sunt mulţi prin ele doar că le e ruşine să recunoască faptul că scriitorul tânăr o duce foarte rău în România.

E trist nu că spun eu un clişeu, ci că el e clişeu prin faptul că toţi o duc rău. S-a ajuns, prin asta, cumva, la ce voiau cei mai crânceni comunişti, poetul să fie exclusiv al maselor. Şi, dacă se poate, mai prost ca ele. Trăim într-o ţară cumplită. Un permanent amendament la Kafka.

Mă reîntorc la cuvântul «boem» şi constat că e o boemie, dar nu una tipică, e un fel de nebunie personală a mea, aceea de a nu mă înhăita literar cu nimeni. Ştiu ce păguboasă e lumea literară şi o dispreţuiesc profund când o iau en gros. În detaliu spiritul meu critic devine mai tolerant. Când trec prin cârciumi şi îi văd, plec acasă şi noaptea le visez ficaţii cirotici. Se ridică din vis ca o madonă, mă pupă pe frunte şi se cară. În redacţii, prin şuşe, se îmbată fără alcool, altfel, cu relaţii false de dependenţă publicistică. Boemia mea e chiar libertatea, dar nu aceea cu dedesubturile miluirii cu vreun premiu, cu vreo sinecură. Mă lasă rece carierismul mărunt de acest fel.

Raluca: Eşti întrebat, de obicei, despre scriitorul sau omul Darie. Cine este însă revoluţionarul Darie? Care e proiectul lui grandios? Visează el o pagină în cartea de istorie sau doar una în cartea de română?

Darie: Despre scriitor sunt întrebat, cu omul se ia contact mai des decât cu cărţile mele, din păcate. Nu ştiu care e revoluţionar dintre cei doi. Cred că aici devin unul tocmai de ruşinea că nu ştiu. A fi revoluţionar e o natură, nu un deziderat. Proiectul meu grandios, şi de care încerc să mă ţin, e să scriu 100 de cărţi. Cred în felul de scriitor care a fost Sadoveanu. Le va puţi unora acest nume aparent răsuflat, dar e fix problema lor. Dacă aş fi sărit cu guriţa pe Blecher m-ar fi aplaudat mulţi pentru că e la modă.

Nu visez nicio pagină nici în cartea de istorie, nici în cartea de română, nici măcar în cartea de telefon. A avea o pagină într-una din aceste două cărţi pe care le-ai enumerat e o consecinţă, nu o temă de visat. Dacă te apuci să visezi mărunţişuri din acestea te trezeşti că n-ai ce căuta acolo şi că îţi maimuţăreşti natura prin demagogism. În manuale sunt şi multe mediocrităţi puse chiar de unii dintre profesorii generaţiei mele, din motive marginale literaturii, vezi-doamne, din acea stupidă idee că un manual de literatură română trebuie să aibă un criteriu democratic de alcătuire.

Dacă vrei, de pildă, să îl resuscitezi pe Blecher, ca vizibilitate, scrie studii despre el, vântură-l prin lumea bună, dar nu îl trece în criterii, căci procesul descoperirii lui ar fi prea scurt şi fără nicio satisfacţie. Sau poate l-ai născut să-l îngropi. De aceea manualele de literatură au ajuns un fel de gazetă, un fel de revistă mondenă a literaturii. Sunt foarte conştient că spun asta când mâine-poimâine cei dintr-o generaţie cu mine poate le vor călări paginile. Trebuie privit mai obiectiv decât făcându-ţi pipota monoclu!

Raluca: Fiecare tânăr poet român poate fi încă un Nicolae Labiş. Un geniu liric descoperit şi iubit precoce, un revoluţionar al vremurilor lui, un boem care îşi bea nopţile la Capşa, cu junele dansatoare din trupa Armatei. Ce doză de Labiş e în tine? Ce crezi că ai putea avea în comun cu libertinajul boemei, lupta politică şi extremismul literar din generaţia noastră?

Darie: Mă bucură această întrebare pentru că la debutul în volum, petrecut la 15 ani, am fost comparat cu Labiş, dar cu totul altele sunt motivele din care îmi place acest poet. Acum am 23, dar trebuie să recunosc faptul că la 21 de ani n-am luat niciodată tramvaiul, deşi, unde locuiesc, acesta trece în mod obsesiv prin faţa blocului meu şi, dimineaţa devreme, vara, când balconul camerei mele e deschis, îl aud cum huruie ca o broască. M-am temut de el cu un fel de blândeţe dar conştient că nu se mai întâmplă nimic.

Cred că am în comun întreg amalgamul, dar m-am săturat de lupta politică. Cel puţin în acest moment când politica guvernului actual  e una înjositoare şi murdară, mincinoasă şi de neiertat. Cred că toată adunarea de la Argentin, unde după o  anumită oră se murează oamenii la desimea nopţii, pe sub mese, ar fi mai bună decât preşedintele Băsescu şi această chirie de neg care e Boc. Sper să nu devin mâine un Labiş călcat de o coloană oficială! Am 23. Sunt bătrân. Dar şi ei, din tramvaie, au îmbătrânit în Rolls-uri.

Raluca: Te voi întreba şi asta. Care e, după credinţa ta, adevărata poveste a accidentului de tramvai care l-a ucis pe Labiş? Putem să considerăm că acesta este cel mai boem episod din istoria literaturii române?

Darie: Nu ştiu, nu am cercetat. Şi nici nu am cum. Dar cred că mai tristă e o continuare la care mi-e frică să mă gândesc: că balerina spre care alerga în acea noapte, după ce el a murit, a plecat cu cerbul căprioarei ucise. De cerb m-aş mira. De ea, nu.

Raluca: Mai este boema europeană un fenomen real sau supravieţuieşte doar ca instrument de marketing cultural? Este Darie boem? Proiectează-l în câteva cuvinte pe Darie cel ideal, cu viaţa lui ideală.

Darie: Boema e acum muzeală în multe locuri. E boemă cu afişe că e boemă. Or, ce e asta decât un pas spre clipa când vom purta tricouri pe care scrie «om», că altfel nu ne-am crede. Sunt şi nu sunt boem. Sunt boem în felul meu. Am scris şi în cârciumi şi ştiu că în unele momente ai fost şi tu de faţă, am pierdut multe nopţi în multe feluri, probabil sunt boem, probabil sunt doar trist şi înfrânt, nu ştiu.

Dacă aş sta să mă analizez aş lua o poziţie ecvestră dar mi-e milă de cai şi, în toată joaca mea, m-aş vrea ecvestru numai pe aburii lor. Ca să fie mereu vii. Deşi aburul lor pare, ei nu îţi suflă fumul ţigării în faţă, ca decanii. Darie ideal e o prostie. Darie ideal e Darie mort.

Raluca: Jack Kerouak era profund deranjat de faptul că devenise regele beatnik. Operele lui nu fuseseră menite să fie doar un manifest pentru Beat Generation. Acum, imaginează-ţi că tu ai deveni rege al unei mişcări neo-boeme, că o întreagă generaţie ar dezvolta pasiuni şi revoluţii pe baza scrierilor tale, doar că asta s-ar întâmpla interpretând într-o cheie greşită mesajele lui Darie. De unde am trage seva unei astfel de mişcări? Cum ar arăta generaţia aceasta şi care ar putea fi atitudinea ta în acel moment?

Darie: Aş schimba tactica. Aş scrie altfel ca să neg ce au înţeles ei. În plină epocă Beat, dacă aş fi fost Kerouak aş fi scos boxele la geam şi le-aş fi dat Monteverdi. Înainte să am vise de genul acesta aş vrea să fiu citit şi citit.

Dar nu neapărat de toate salopetele puse direct pe oase şi numite (unii) critici, adică nu de mercenarii revistelor şi editurilor, zglobii figuranţi remuneraţi, copii de casă ai unuia sau ai altuia, ci de tinerii din Facultăţile de Litere din ţară, de tinerii deschişi şi mai inteligenţi decât îi cred toţi profesorii lor, uneori prea timizi şi lehămisiţi să se arate. Ei sunt de fapt literatura vie pentru că ei sunt cititorii în care am foarte multă încredere.

Raluca: Ai publicat de curând Spirt, un nou volum de versuri. Ce poţi să spui despre el? Despre Alexandra?

Darie: Spirt e o carte la care ţin foarte mult. S-a scris ca pâinea pe unt, în transă, din iubire, din disperare şi frumuseţe. Niciodată n-am scris o carte atât de repede şi atât de direct. M-am copt uman în uşurinţa scrierii ei aproape ca un cartof.

Despre Alexandra nu am ce să spun mai mult decât am spus deja. Cartea aceasta şi-a sărit rândul. Multe altele îşi aşteptau la rând publicarea. Spirt însă, ca o mutare de şah, a devenit irezistibilă în a se scrie şi în a se publica. Aici nu avea ce să se cearnă, ce să se decanteze. A ieşit exactă. Numai bună de sicriu pe măsura unei amintiri.

Vor urma alte cărţi, în toate genurile literare, dar în principal poezie, căci am scris foarte multă poezie. Trăim şi vedem. Sau murim şi ştim.

Adaugă comentariu

Nume:
Email:
Comentariu:
  Cod de verificare, litere mari fără spaţii.
Cod de verificate:
  Interviu

Youtube şi Gândacul

Gandacul de Colorado

Gandacul de Colorado

Premiera muzicala in Colorado
Gandacul de Colorado

Ne gasesti si pe:

facebooktwitter

Comentarii site

Toate comentariile

banner_60_160

E-Connect Cadouri

econnect

Ce părere aveţi despre noul site Gandacul de Colorado?

 

 

 

 

 

 


  Rezultate

banner_160_600
  • Banner

Rubrici ziar

Ce rubrici noi aţi dori să conţină ziarul?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


  Rezultate

banner_160_600