Interviu cu Simona Botezan – jurnalist și expert imobiliar, Florida, SUA

O viață reclădită pe alt continent, într-o lume cu valori, ambiții și mentalitate diferite față de vechiul continent european. Despre cât este de dificil să te reinventezi în Lumea Nouă și cum

s-au schimbat pașii emigrării pe tărâmul făgăduinței am discutat cu Simona Botezan, româncă din Sighișoara, acum rezident american. În România, Simona s-a pregătit să devină inginer, în știința materialelor, dar în SUA a activat mulți ani ca jurnalist pentru publicații ale diasporei și

s-a specializat în domeniul imobiliar. Simona Botezan este nominalizată pentru premiile de excelență acordate în cadrul celei de-a doua ediții a campaniei Occidentul Românesc ”Noi susținem excelența!”

 

Occidentul Românesc: Cum ai ajuns să te stabilești în SUA, de ce această alegere și care au fost pașii relocării acolo?

Simona Botezan: Soțul meu a venit în SUA cu un contract de muncă și pregătire profesională, în 2001. După un an, s-a întors în România, unde ar fi trebuit să aplice ceea ce a învățat în SUA. Nu i s-a dat ocazia, deoarece patronii români au altă viziune despre afaceri. Așa că în 2004, când el a primit o nouă ofertă de muncă pe o viză „dual intention” (muncă și imigrare), am decis că e mai bine în SUA pentru cariera lui. Compania a demarat procesul de obținere a rezidenței permanente pentru el în 2007. Iar avocații care s-au ocupat de cazul nostru m-au sfătuit să vin și eu aici pentru a obține statut LPR în același timp cu soțul meu, pentru că așa era mai rapid și mai ieftin. Eu aveam o firmă în țară, pe care am lăsat-o în grija unor colegi și am venit cu gândul să stau maxim 6 luni, până la finalizarea dosarului nostru. Am ajuns în aprilie 2008, cu o viză de dependent fără drept de muncă și cu promisiunea că voi primi cartea verde până la sfârșitul anului. Dar în septembrie a început criza financiară, iar lucrurile au luat o altă întorsătură. Condițiile categoriei de imigrare în care ne încadram s-au modificat, nu mai puteam pleca din SUA și am pierdut firma din țară. Piața imobiliară s-a prăbușit în toamna aceea, așa că am decis să cumpărăm o casă în Virginia și ne-am înscris fetița la școală, în clasa a II-a. Rezidența permanentă am primit-o abia după 5 ani și jumătate, adică în septembrie 2013, iar costurile noastre cu vizele și cartea verde au depășit $30.000. Acum așteptăm să devenim eligibili pentru cetățenie. La finalul anului viitor vom putea depune dosarul pentru asta. Între timp au trecut zece ani, viața noastră s-a schimbat. Fetița este acum în clasa a XI-a la liceu și, în paralel, este studentă la aeronautică la Embry Riddle University.

 

Occidentul Românesc: Ce a fost mai dificil pentru tine (și pentru voi) în acest parcurs, al stabilirii în SUA?

Simona Botezan: Totul a fost greu – adaptarea la o cultură diferită, relațiile interumane, stilul de viață, echivalarea studiilor, obținerea unui serviciu bun, abrevierile și jargoanele locale, conceptul de „relaționare și referințe”, asigurările medicale, construirea unui „istoric de credibilitate” etc. Integrarea în societatea americană presupune un efort continuu de cercetare, înțelegere și adaptare. Chiar și acum, după 10 ani, învăț lucruri noi zi de zi și constat diferențe de percepție și de principiu între Lumea Veche și Lumea Nouă. Perioada de procesare a actelor, nesiguranța zilei de mâine, incertitudinea generată de sistemul de imigrare american, modificările frecvente ale regulilor în timpul procesării actelor, toate au fost greu de suportat.

 

 

Occidentul Românesc: Cum ați luat decizia de a vă muta în Florida, după mai mulți ani în Virginia?

Simona Botezan: Soțul meu a locuit 11 ani în zona metropolitană Washington, D.C. Eu și fiica noastră am stat 9 ani și jumătate în Virginia. Soțul s-a relocat în Florida în martie 2017, pe o funcție de middle management, care-i era inaccesibilă în D.C. Aici are un salariu mult mai mare decât salariile noastre cumulate din Virginia, iar interesul fetei pentru aviație și aeronautică a inclinat balanța spre relocare. Am venit pentru doi ani, până termină ea liceul, apoi vom vedea dacă vom rămâne în Florida sau vom pleca înapoi în D.C. În octombrie 2016, fiica noastră a câștigat o bursă „99’s Womens in Aviation” și a început școala de pilotaj în Maryland. Căutând opțiuni pentru a studia științele aerului și spațiului, am găsit instituția Embry Riddle University (ERU), una dintre cele mai renumite din lume în acest domeniu. Liceul la care am înscris-o în Florida i-a oferit șansa de a se înscrie în paralel și la ERU, din acest an școlar, chiar dacă ea mai are încă doi ani de liceu. Acum suntem în plin proces de aprobare cu FBI, pentru că este cetățean străin, are nevoie de derogări pentru a-și completa orele de zbor și pentru a obține licențele necesare. Între timp, a câștigat și două concursuri statale de Orienteering NJROTC (Navy Junior Reserve Officers Training Corps), este campioana statului Florida și a primit recomandări pentru Naval School Academy. În aprilie 2018, împreună cu alte patru colege pasionate de aeromodele și rachete, va participa la concursul național de „rocket science” cu un prototip. Americanii obișnuiesc să spună „it’s not rocket science” („nu e știința rachetelor”, într-o traducere brută, cu sensul de „nu este chiar așa de complicat” – n.r.). Ei bine, pentru noi este rocket science, la propriu! Așa că eu am renunțat la serviciul meu din Virginia, mi-am dat casa în chirie și am venit în Florida pentru familia mea, dar si pentru vremea de aici. Mi-a plăcut mereu zona aceasta, ca turist – plajele și peisajele din Golful Mexic sunt superbe!

 

Occidentul Românesc: Cum ați trăit recentul uragan Irma din Florida, ce impact are o astfel de experiență asupra unor oameni care nu sunt obișnuiți cu asemenea fenomene meteo?

Simona Botezan: Din păcate, sezonul uraganelor vine „la pachet” cu clima subtropicală atât de frumoasă. Un optimist spunea să-ți faci limonadă dacă viața îți dă lămâi! Așa că noi am primit o vacanță neprevăzută de la Irma și ne-am dus în vizită la prietenii din Virginia. Zona Tampa Bay nu a fost lovită de un uragan major timp de 92 de ani, chiar am avut ghinionul să ne mutăm aici exact anul acesta… Și în Virginia am prins trei uragane – Sandy, Irene și Arthur; 8 din 10 ierni au fost grele, cu ger aspru, zăpadă multă și Garda Națională mobilizată de două ori. Totuși, Irma a fost o experiență extremă. N-aș vrea să mai trec prin așa ceva, deși avem asigurări și am fi recuperat din pierderi. Locuim la o jumătate de milă de apă, pe o peninsulă inundabilă în caz de furtună de categoria 4 sau 5. Inițial ne-am pregătit de uragan, dar situația s-a înrăutățit și am primit ordin de evacuare. Se anunța vânt de 145MPH, care ar fi putut să ne inunde, să ne lase fără geamuri, fără acoperiș și fără curent. N-am vrut să ne riscăm viața. Trecuse abia o lună de la relocare! Nu a fost ușor, pentru că toată lumea pleca și transporturile au fost îngreunate, dar am reușit să ajungem în Carolina de Nord și a doua zi în Virginia, unde am stat o săptămână. Când ne-am întors în Florida, am găsit casa întreagă! Nu am fost inundați, nu am pierdut nimic. Nu aveam curent, nu funcționau cititoarele de carduri la magazine; erau cozi mari la benzină; totul se vindea doar pe cash; nu erau alimente suficiente… M-am simțit ca în România comunistă! Am mai dormit două nopți la un hotel din zonă, până a revenit curentul, am curățat curtea și, după câteva zile, lucrurile au revenit la normal. ­

 

 

Occidentul Românesc: Profesiile pentru care v-ați pregătit în România sunt cele pe care le practicați în SUA ori a fost nevoie să schimbați domeniile de activitate acolo?

Simona Botezan: Suntem ingineri. Soțul a absolvit Universitatea Tehnică din Cluj, Electronică Aplicată și Telecomunicații. Eu am studiat Știința și Ingineria Materialelor la Universitatea Babeș-Bolyai. Soțul a lucrat tot timpul în domeniul lui. A făcut tot ce se putea în ramură – proiectare, estimare, management de proiect, sisteme electrice și electronice pentru spitale, proiecte guvernamentale și militare. Eu am făcut voluntariat în presa diasporei în perioada în care n-am avut drept de muncă, pentru că aveam voie să prestez doar munci pe care un american nu ar fi putut să le facă. Voluntariatul este considerat experiență profesională, în SUA, se trece în CV. Era important să lucrez, dar fără să încalc legea, pentru că altfel nu mai primeam rezidența permanentă. Așa am ajuns director executiv la Miorița USA și vice-președinte AJRP. Am fost acreditată ca jurnalist la NATO, Congres, Departamentul de Stat, Inaugurarea Prezidențială etc. Am participat la Summit-ul NATO de la Chicago, la conferințe de presă ale d-nei Hillary Clinton, evenimente ale Ambasadei României din D.C. și multe altele. Am colaborat cu 20 de publicații din diaspora, presă scrisă, posturi de radio și televiziune și am câștigat premii ca jurnalist. A fost o experiență extraordinară! După ce am primit statut LPR m-am dus la școală, mi-am luat o licență în domeniul imobiliar. Am lucrat în contabilitate – Account Receivable, Medical Billing la spital, deci am făcut mereu altceva. În domeniul meu este foarte greu de pătruns ca imigrant. Ofertele de muncă în D.C. erau exclusiv în cercetare aerospațială, pentru guvern și armată. Aceste poziții necesită cetățenie americană și aprobări din partea organismelor de securitate SUA. La acest nivel, astfel de aprobări sunt posibile doar pentru americanii născuți în SUA de trei generații. În producție, unde ar fi fost acces mai ușor, nu era nimic pentru că nu sunt fabrici în zonă, iar liniile tehnologice americane, în general, au luat de mulți ani calea outsourcing-ului în India și China. Între timp, s-au strâns 10 ani în care n-am făcut experiență în domeniu, așa că ar trebui să mă înscriu la un masterat sau doctorat ca să pot reveni la specialitatea mea. Și, oricum, n-am nicio șansă să obțin aprobarea de nivel înalt despre care spuneam, deci nu merită efortul. Acum am o ofertă de office engineer în construcții și o propunere de asociere pentru investiții imobiliare.

 

Occidentul Românesc: Îmi spuneai că s-au schimbat mult lucrurile pentru cei care doresc să emigreze acum în SUA. Ai putea să ne oferi mai multe detalii?

Simona Botezan: Este un subiect greu de sintetizat în câteva rânduri. Legea imigrării a suferit modificări majore de la sfârșitul secolului al XIX-lea, când au ajuns în SUA primii transilvăneni din generația „mia și banii de drum”. De-a lungul timpului, reformele au restricționat tot mai mult imigrarea. Când străbunicul soțului meu, Ilarie Botezan, a ajuns pe Ellis Island în 1906, nu i-a cerut nimeni viză, engleză cursiv, top secret clearance, studii echivalate la WES, background check sau zeci de mii de dolari pentru vize și rezidență. A venit, a lucrat, s-a întors în România și a cumpărat pământ, pe care i l-au luat comuniștii… dar asta este altă poveste! Nu mai sunt nici vremurile de după al Doilea Război Mondial, când nea Mitică Sinu (un sibian care a venit în SUA în 1948) a primit cadou de la patronul lui din California un hotel, pentru modul exemplar în care și-a îndeplinit sarcinile de serviciu. Oameni ca Tiberiu Cunia – profesor la Universitatea Yale și Syracusse în anii ’60, fără a avea doctorat – astăzi mai există doar în cartea de istorie. De-a lungul timpului, obținerea actelor s-a complicat, cerințele s-au înăsprit, iar la unele categorii de imigrare timpii de așteptare au devenit ridicoli, peste 20 de ani. Practic, poți să locuiești în SUA toată viața, să ieși la pensie sau să mori fără să primești drept de muncă, rezidență permanentă sau cetățenie. Iar fără acte ești în zona gri, într-un fel de sclavie modernă, riști zi de zi arestarea și deportarea, muncești ce poți, pe bani puțini, doar pentru a supraviețui. După atentatele de la 11 septembrie 2001 s-au introdus multe măsuri de securitate în domeniile strategice, de interes național… cu rost sau fără rost! Supra-reglementarea profesiilor a limitat tot mai mult accesul imigranților în domeniile bine plătite (doctori, asistente, ingineri, arhitecți, manageri). Singura excepție a momentului este în IT, unde se fac niște concesii pentru că este cererea mare pe piața muncii. Dar nici acolo nu e ușor de pătruns, din cauza legislației stufoase și a mafiei asiatice, care a monopolizat vizele de muncă. India și China profită de outsourcing și își transferă rudele de la sucursala X din Asia direct la headquarter în SUA. În sănătate este plin de asistente filipineze, farmaciștii sunt cel mai adesea thailandezi. Stațiile Peco Exxon sunt, de regulă, francize indiene. Pizza Hut e terenul de joacă al pakistanezilor. Firmele mici de zugrăvit, curățenie sau tuns iarba sunt monopol hispanic. Deși este neoficială în SUA, spaniola se vorbește peste tot și se cere frecvent pentru pozițiile care presupun relații cu publicul.

 

Occidentul Românesc: Există o comunitate românească în orașul (zona) unde locuiți (sau unde ați locuit)? Dacă da, care sunt activitățile acestei comunități?

Simona Botezan: În D.C. este o comunitate mică, de câteva sute de oameni împrăștiați în patru state (VA, DC, MD și WV), dar țin legătura între ei, sunt foarte uniți și organizează mereu evenimente. Cel mai adesea, românii se întâlnesc la festivalurile și picnicurile organizate de bisericile românești, la spectacole cu artiști din țară sau la evenimente organizate de Ambasada României. Mai sunt nunți, botezuri, mese de Revelion etc. În Florida sunt nou-venită, nu prea cunosc oamenii și activitățile. Din estimările ambasadei, sunt cam 35.000 de români în Florida, dar majoritatea locuiesc în suburbiile orașelor Miami și Jacksonville. În Tampa Bay am întâlnit puțini români. Este o biserică românească în St. Pete și un grup de doamne minunate, care se întâlnesc lunar la cineva acasă, prin rotație, iar de 2-3 ori pe an organizează câte un picnic românesc într-un parc din zonă.

 

Occidentul Românesc: Care sunt aspectele care îți plac cel mai mult la patria adoptivă?

Simona Botezan: Îmi plac libertatea de expresie, curățenia, naționalismul lor – respectul pe care-l au față de țară și de înaintași, militari și veterani. Îmi place expresia lor „sky is the limit” – încrederea, optimismul cu care abordează orice problemă. Și mentalitatea de învingători, convingerea lor că orice este posibil dacă ai puterea să crezi și dacă investești suficient timp și efort pentru a-ți pune în practică ideea.

 

Occidentul Românesc: Care este imaginea emigranților români printre americani? Vorbim de o societate despre care se spune mereu că este construită din emigranți, așadar… este ușor, este greu să te integrezi acolo?

Simona Botezan: În general, românii sunt apreciați în SUA, ca profesioniști, pentru cultura generală și pentru atitudinea față de muncă. Nu avem problemele de imagine din Europa. Dar, ca toți imigranții din Estul Europei, avem mult de muncit pentru a câștiga respectul vesticilor. Trebuie să fim mult mai buni și să muncim cât trei nativi, ca să primim recunoașterea pe care un american o are din start în țara lui, doar pentru că noi suntem din fostul bloc socialist. Americanii din nord-est sunt mai reci decât starea vremii, dar sunt profesioniști, ai cu cine discuta, ai ce să înveți de la ei. În sud oamenii sunt mai deschiși, mai prietenoși, dar calitatea vieții și profesionalismul lasă de dorit. Mi s-a întâmplat să fiu discriminată, deși sunt o mulțime de legi anti discriminare aici. Am găsit mereu argumente și am reușit să trec peste ideile preconcepute. Totuși, este greu să-ți faci prieteni americani adevărați, așa cum înțeleg eu prietenia. Relațiile interumane mi se par destul de superficiale aici, chiar dacă-ți zâmbesc toți, vorbesc frumos și auzi de zece ori pe zi „Hi, how are you?”, cu greu treci pragul unui american sau depășești discuțiile sterile despre problemele de serviciu și starea vremii. Cineva mi-a spus, când eram nou-venită în SUA, că în țara aceasta „florile nu au miros, copacii nu rodesc, iar oamenii nu au suflet”. Am întâlnit acest gen de oameni; din fericire, nu sunt majoritari.

 

Occidentul Românesc: Chiar și acum, multă lume vede America drept tărâmul făgăduinței. Cum se simte realitatea, din perspectiva ta, după mulți ani acolo?

Simona Botezan: America este țara tuturor posibilităților, dar nu neapărat pozitive! Pământul făgăduinței oferă oportunități doar celor capabili să rezoneze cu spiritul american. Abilitățile de lider sunt absolut necesare și foarte apreciate. Este o lume fascinantă, complet diferită de România noastră, iar visul american este un concept pe care nu poți să-l înțelegi decât dacă-l experimentezi personal. Greșeala pe care o fac mulți nou-veniți este că își imaginează că odată ce au pășit pe pământul făgăduinței totul s-a rezolvat, succesul le este garantat, iar americanii se grăbesc să-i primească pe toți cu brațele deschise. În realitate, în SUA nimic nu este ușor. Americanii de succes, nativi sau imigranți, sunt oameni cu spirit antreprenorial, cu resurse mentale sau materiale deosebite, cu un curaj aproape nebunesc de a încerca și pentru a suta oară după ce au eșuat de 99 de ori. Am înțeles cu greu acest stil de viață, deși am lucrat cu corporatiști americani și în România. Au o putere fantastică de a-și planifica succesul, de a-și trasa și urmări obiectivele. Sunt educați să fie persistenți și perseverenți, să trăiască într-o competiție continuă cu ei înșiși și cu cei din jur. Și sunt convinși că pot să realizeze absolut orice, dacă muncesc suficient, învață din propriile greșeli și nu se dau bătuți niciodată.

 

Occidentul Românesc: Cum stai cu dorul de casă? Ce anume simți mai tare că îți lipsește?

Simona Botezan: Îmi lipsesc familia, oamenii și locurile de care mă leagă amintiri din copilărie. Pentru prima generație de imigranți e mai complicat. Suntem legați de trecut cu fire invizibile, avem rădăcini în România, iar sărbătorile nu sunt nicăieri ca acasă, alături de cei dragi, în Transilvania. Dorul este un sentiment pe care l-am reprimat adesea și nu-mi permit să-l las să mă domine, pentru că mă distrage de la obiective și ceea ce contează aici – integrarea, performanța, viitorul meu și al familiei. În perioada în care așteptam actele cea mai mare teamă a fost că mi-aș putea pierde părinții și n-am să ajung nici măcar să-mi iau rămas bun de la ei. M-a ferit Dumnezeu, dar am destui prieteni care n-au putut să meargă la nunta unui frate sau nu și-au putut conduce părinții pe ultimul drum. Este un preț uriaș, un sacrificiu pe care nu-l înțeleg decât imigranții care au trecut prin situații extreme și au rămas marcați pe viață.

 

Occidentul Românesc: Dacă ai avea posibilitatea să schimbi măcar trei lucruri la România (să zicem că ai o baghetă magică la dispoziție), care ar fi acestea și de ce? E o întrebare prezentă în majoritatea interviurilor noastre realizate cu invitați români rezidenți în străinătate.

Simona Botezan: Clasa politică aș schimba-o, pentru că este centrată pe interesul personal, nu pe interesul național. Le-aș tăia indemnizațiile și aș transforma posturile de parlamentari în voluntariat pentru binele națiunii. Ei sunt principalii vinovați de starea națiunii și de exodul masiv de după 1990. Aș schimba infrastructura, vitală pentru turism și pentru transportul internațional al mărfurilor. Aș schimba atitudinea oamenilor, felul în care promovează România. Am convingerea că s-ar putea trăi foarte bine în România din turism și agricultură, dacă s-ar promova mai eficient. Sunt multe țări și state din federația americană care trăiesc așa, de pildă Grecia sau Florida. Noi am fost Grânarul Europei, Micul Paris, avem obiective turistice la fiecare 50 – 100 km, suntem țara cu cele mai importante resurse de metale rare din Europa. Ce ne oprește să fim ce am fost odată, ba chiar mai mult?

 

A consemnat: Camelia Jula

Fotografii: arhiva personală Simona Botezan

 

Material publicat în ediția tipărită Occidentul Românesc (pagina 18 și 19) pentru luna decembrie 2017.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here