1. Skip to Menu
  2. Skip to Content
  3. Skip to Footer>

DESPRE TRĂDAREA DEMOCRAȚIEI

PDF Imprimare Email

Scris de CORNELIU LEU Duminică, 10 Iunie 2012 17:38

LEU-Corneliu-4-wb1.

Se vorbește tot mai insistent despre sfârșitul democrației. Voci autorizate teoretizează aceasta, fie ca o constatare obiectivă, dar a cărei răceală te îngheață, fie cu cinismul de a afirma depășirea acestui concept, ca unul trecător în politicile omenirii, prin ajungerea societăților la alte forme de organizare. Credibile din punctul de vedere al criticatei rațiuni pure dar, din păcate, toate subiacente angajării acestor teoreticieni pe frontul justificării globalizării. Sau, mai bine zis, a „globalizărilor" care aduc mare profit pentru anumite grupuri de interese. Este privită, așadar, democrația ca o etapă în evoluția omenirii; cel mult ca o eră pe care vine acum alta s-o înlocuiască, fie că se va numi New Age sau altfel.

Privită doar ca o etapă; și nicidecum ca o metodă de organizare a vieții sociale, întotdeauna în sincronică confruntare cu alte concepte sau intenții politice. Din care confruntare, de câte ori vreuna dintre caracteristicile ei a ieșit triumfătoare, s-a marcat și un anumit stadiu de experiență obștească pentru anumite locuri de referință din omenire. Avem istoria senatorilor romani, cei care au creat din „Rei publicae" – ceea ce înseamnă treburile publice ale comunității - termenul de „Republică". Republica era condusă de Senat. Senatorii erau trimiși la Roma din obștile lor, pentru o legislatură; iar, după ce-și terminau mandatul se întorceau la coarnele plugului. Și se lăudau cu asta; se lăudau că n-au uitat să are!... Au existat, de asemenea, religii în care, la un moment dat, marele preot era sacrificat; trebuia să se retragă, tocmai ca să nu prindă prea multă putere lumească... Există Parlamentul englez, care de sute de ani își păstrează neștirbite cutumele, tocmai pentru că ei au inventat parlamentarismul ca formă a garanțiilor cetățenești. Există  democrații în care, ca să candidezi, trebuie să faci dovada unui anumit venit; și asta nu ca să se aleagă cei bogați, ci ca să garantezi că pui acel venit la bătaie pentru cheltuielile conducerii obștei; adică dai tu, fără să-ți permiți, sub nici o formă, să iei bani de la alegători. Cum a făcut la 1848 boierimea noastră luminată, reprezentată prin strădania elocventă de a deveni producător burghez a lui C.A.Rosetti și de răbufnirea împotriva trădării lui Napoleon al treilea, care i-a adus o condamnare în Franța lui Ion C. Brătianu.

Avem, mai dur, chiar bănuiala că un legământ secret american prevede sacrificarea acelor președinți care, prin meritele lor, devin atât de populari încât ar provoca riscul de a fi votați și a treia oară!... Îmi place să-mi imaginez că anumiți bărbați destoinici americani, de la începuturile glorioase ale democrației lor, s-au jurat și au ținut cu dinții de acest legământ. S-a făcut o singură excepție, în vreme de război. În felul acesta, exemplul Statelor Unite ca stat de drept e sfânt, ajungând chiar la această poveste în care eu cred: Hotărârea secretă prin care au ieșit din scenă ne deranjând democrația americană nici Lincoln, nici Kennedy. Ca o lege nescrisă de trecere în umbră a celor pe care, din entuziasm, lumea i-ar alege a treia oară. Oricât de merituoși ar fi - s-au jurat americanii aceia care voiau stabilitatea statului lor democratic - dacă prezintă acest risc, ajungem până la actul final. Pentru că principiul democrației e mai presus!

Cum, pe de altă parte, avem și exemplul demagogic al aproape tuturor revoluțiilor europene care și-au ales lideri ce s-au proclamat repede împărați; avem exemplul lui Hitler care a venit la putere prin repetarea unor alegeri parlamentare libere, avem exemplul farselor de alegeri din toate țările pe care le mânjește dictatura internă sau externă. Avem, da, avem exemplele anarhiei care se autodistruge provocând alte anarhii, numai pentru a da unora prilejul de a pescui în ape tulburi schimbând Constituțiile după bunul lor plac, sau găsind vreo virgulă greșită de care să se agațe avocățește. Mistificarea legii prin litera ei nu înseamnă nimic altceva decât transformarea statului de drept într-un schelet de legi pe care, apoi, orice mistificator ajuns la putere îl îmbracă cum vrea. Să ne uităm în unele state unde, ne mai putând fi un singur dictator, sunt doi schimbându-și între ei posturile, ca să pretindă că sunt aleși.

Ei bine, pe baza unor asemenea exemple, eu cred că nu e vorba despre sfârșitul democrației, ci despre trădarea democrației sau, mai bine zis, de eforturile conjugate ale unor cercuri de influență din lumea economico-financiară a globalizării pentru încurajarea trădării democrației în cât mai multe zone ale omenirii. Profitând, bine înțeles, de starea psihologică a populațiilor și străduind cât mai mult la poluarea ei.

Nu mă încumet să atac problema în întregul ei ansamblu care mi se pare de-a dreptul monstruos; notez aici doar unele remarci la care se pretează contemporaneitatea românească:

2.

Democrația creștină a venit la noi târziu și pe o ușă foarte din dos; dacă nu cumva ca o frunză veștedă aruncată întâmplător de vânt pe fereastră. Frumoasa și omenoasa ei doctrină avea  gloria unei ascensiuni europene vreme de mai bine de o jumătate de veac, atunci când alegătorul român a putut măcar auzi de ea. De altfel, ca și politicianul român, care nu e nici mai breaz nici mai cult, conform principiului electoral al reprezentativității. Adică, politicianul român este reprezentantul parlamentar al ignoranței alegătorului român. Cel mult!... Pentru că deseori el ne șmecherește crezând că poate reprezenta doar interesele sale sau ale grupului corupt din care face parte.

Nu vin cu asemenea afirmații pentru că aș dori acum, la bătrânețe, să intru în rândurile defăimătorilor de neam. Foarte departe de mine o asemenea masochistă practică a respectivilor subintelectuali!... Subliniez doar o realitate foarte convenabilă manipulărilor așa zis globaliste, exact ale celor despre care am spus că sunt cei ce cultivă încurajarea trădării democrației în cât mai multe zone ale omenirii. Pentru aceste intenții, o asemenea realitate precară cum reprezentăm noi ca zonă de influență e mană cerească și aur curat!... Iar când reușim să scăpăm de lecțiile unui mormon cu gaură-n pantof, se găsește un rector de universitate bun român pedelist, care să-l invite să mai vină pe la noi, pe la Pitești, să-i învețe pe argeșeni economie politică. Pesemne fiindcă n-au învățat destulă când le era Dincă prim-secretar și i-au făcut după '89 familie de miliardari. Dacă ar avea măcar cultură politică de cafenea, asemenea politicieni ar ști că și în perioada crizei din 1933, guvernul condus de Maniu avea un consilier financiar superstatal, Charles Riste care, fiind francofon, nu ținea seama de „e"-ul final al numelui său. Fapt pentru care, o distinsă doamnă ce avea intrare liberă la primul-ministru, e oprită de șeful de cabinet care-i spune ferm: „Vă rog să așteptați, domnul prim-ministru e cu Riste"... Indignată de ce auzea, distinsa doamnă părăsește antecamera încercând pe la alte cabinete dar, ne rezolvându-și problema, revine peste o vreme. De data asta șeful de cabinet e galant și o invită: „ Poftiți, vă rog; domnul prim-ministru nu mai e cu Riste"...

Dar economistul la al cărui nume n-ar fi trebuit folosită prepoziția „cu", avea în fața sa un Iuliu Maniu, nu un trepăduș care să ia notițe, sau o ministresă care a folosit fondurile europene numai când era vorba de telescaune importate; chiar și pentru zone montane inapte de pârtii, dar care trebuiau dotate pentru că banii se întorceau la producătorii din nu știu ce țară. Tot așa cum s-a reușit americanizarea fondurilor Transilvania prin Bechtel. Tot așa cum, în funcție de naționalitatea reprezentantului Comisiei Europene, în România s-au înmulțit băncile grecești, ori s-au cumpărat fregate gata uzate de marina britanică. Tot așa cum energia ieftină au luat-o rușii de la Slatina care se spune că l-au avut salariat pe un fondator pedelist. Tot așa cum o treime din proprietatea agricolă nu ne mai aparține, ajungându-se la acel „land-grabbing" fiindcă nimeni n-a dorit o lege clară, pământul ne fiind considerat în legislația lumii o marfă supusă cererii și ofertei ci, de la caz la caz, chiar un bun comun național al cărui produs nu ne e indiferent cum se prelucrează sau unde pleacă.

În acest fel, scenariul cu Big Brotherul este evident. Și are rădăcini adânci încă de la Sovromuri, sau de la CAER-ul unde lucra un tată de președinte parlamentar, tot pedelist, plătit astăzi cu cel mai îngroșat salariu de expert capitalist de stat. Bilderbergilor contemporani le convine de minune învățătura marxist-leninistă a priorității materialului asupra moralului, când ne dau pe la nas cu obsesia produselor lor care trebuie neapărat consummate de noi, în așa fel încât să facem orice act de corupție ca să le dobândim, chiar dacă nivelul moralei naționale ajunge sub zero. Sau, poate chiar dinadins ca să ajungă la acest nivel care face din noi niște docili amorali, ușor de transformat în consumatori trăind pe marginea confuză a ilegalului și inculturii, a interlopului și a sărăciei. Și mai ales a consumismului absurd care blazează orice apetit pentru politica pe care o lăsăm, astfel, în mâinile lor. Afaceriștilor din lumea elitelor mondialiste de astăzi le convine materialismul cinic pe care ni l-au predat marxiștii, pregătindu-ne pentru îndobitocirea cu ofertele materiale ale civilizației de consum; și au nevoie de politicieni care să ne descalifice moral scoțându-ne din competiție.

Am făcut această mare paranteză ca să ne dăm seama cine reprezintă astăzi la noi democratia creștină, curentul politic salutar (în anumite alianțe postbelice ori țări în refacere, chiar providențial), care s-a luptat în Europa cu extremismele staliniste sau fasciste. Pentru că, alături de neo-liberalismul îmbogățit de la social-democrație cu idei de protecție socială, acesta este temeiul mișcărilor echilibrate, de centru, care stă la baza Europei moderne; și nicidecum al „dreptei" cum se declară după ureche politologii de pe Aleea Modrogan, asumându-și ridicol, exact trăsătura conservatoare de care sunt incapabili.

3.

Dar, din nefericire, nici măcar de dreapta nu avem cum numi un asemenea partid adunat pe stricte interese clientelare, din găști mici formate pe la primării prin exercițiul mafiot asupra bugetelor locale și aduse apoi să-și extindă experiența în îndeletniciri guvernamentale. Și, astfel, pentru eșichierul nostru politic situația devine foarte gravă lipsind o asemenea doctrină de dreapta, cu partizani care cred în ea și ar putea lupta pentru implementarea unora dintre proiectele ei de guvernare.

După cum, întrucât exact același partid lipsit de orice culoare decât cea a mitei, șperțului și comisioanelor, ocupă formal și un al doilea loc mai spre centru, cel al democrației creștine, înseamnă că nici această culoare politică nu are o reprezentare reală, iar spectrul nostru politic  rămâne atât de sărăcăcios încât nu greșesc prea mult cei ce vorbesc despre amenințarea cu partidul unic. Pentru că nici dreapta, nici centrul-dreapta, ceea ce înseamnă o emisferă întreagă din sfera politicului, nu au nici un fel de acoperire prin ceea ce PDL pretinde a fi. Sau, mai bine zis, pretindea și a obținut recunoașterea formală a PPE atâta vreme cât în Parlamentul European e nevoie de reprezentanță națională în grupurile parlamentare internaționale ale partidelor. Ce fel de reprezentare e aceasta? Exact ca-n întâmplarea cu Lenin  prezidând lucrările unei internaționale comuniste, care strigă de mai multe ori fără succes: „Are cuvântul reprezentantul Zanzibarului!" și, intrigat că nimeni nu urcă la tribună, cere explicații la care aparatcicii îi răspund: „Kaganovici a spus că face orice sacrificiu pentru partid, dar inel în nas nu-și pune".

Ei bine, noi le-am pus inel în nas lui Eba și lui Stolojan, când i-am trimis la Strassbourg ca reprezentanți români în grupul creștin-democrat al PPE. Dar și asta e de domeniul trecutului, așa cum am spus că, după ce s-a-nțepat cu trandafirul roșu, ieșind sânge tot roșu, PDL „pretindea" a fi de orientare democrat-creștină. Acum nu mai pretinde nici asta pentru că, ne mai fiind la halva, unii membri îi fug, iar alții sunt atât de derutați că plâng așa cum plângea Sechelariu, când grădina publică pe care a-mbuibat-o cu mici și fanfare, nu l-a mai votat. Asta este PDL: Un partid cu pungi de plastic portocalii din care a dispărut mălaiul, sau cu poșete la prețuri exorbitante din care au dispărut fondurile europene pentru clientela lor. E o dramă, desigur, pentru Partidul Popular European care încă stă destul de bine în alte țări, să-și dea seama că, în România, merge pe o a doua mână moartă. Prima dată, această doctrină atât de frumoasă, atât de lucidă și atât de potrivită Europei a falimentat pe mâna securiștilor infiltrați în PNȚCD care, fiind oameni fără Dumnezeu, nu aveau nici doctrină. A doua oară, uite că istoria se repetă, chiar dacă securiștii au ieșit din ea, fiind vorba tot de oameni fără Dumnezeu în năravurile lor clientelare.

Cu toate că PPE ar fi trebuit să-și dea seama, măcar cum ne-am dat noi, când am văzut cum un partid întreg se mobilizează ca să pompeze voturi pentru candidatura independentă a fetei celui care le ajunsese stăpân. Când președintele a zis că „a acceptat" să-și facă fiica parlamentar european, m-am simțit ca în cele mai înapoiate țări din lumea subdezvoltată. Dar mi-am dat seama că mă înșelasem, pentru că un comunicat oficial a venit să șteargă orice îndoială: PDL nu propunea o asemenea candidatură. Va candida independent, înfruntându-și la mod egal forțele cu ale celorlalți candidați. M-am mustrat întrebându-mă ce aveam eu împotriva unui om tânăr  care voia să-și încerce forțele în politică. Și am urmărit desfășurarea respectivei campanii electorale care a dovedit că, prin modul de organizare a acelor alegeri nu au existat șanse pentru nici un candidat independent; nici măcar pentru comisarul Abraham, bine cunoscut din lupta împotriva infracționalității și la antidrog!... Ca întotdeauna la noi, erau praguri foarte dure între independenți și candidații de partid. În afară, bine înțeles, de candidata independentă care a triumfat demonstrând înaltul democratism al familiei ei... Asta, până când au început să răsufle amănunte din interiorul respectivului partid și să apară articole de presă arătând că organizațiile PDL erau obligate să ia câte zece la sută din voturile fiecărui candidat adevărat, înscris pe listele lor și să le treacă în contul acestui „independent"...  Asta era doctrina, și nu democrația creștină venită din filosofiile lui Maritain, Mounier, De Rougemont și pusă-n practică politică de o galerie întreagă de mari bărbați, începând în Rezistență cu Luigi Sturzo și De Gaulle, continuând în Piața Comună cu Adenauer, De Gasperi și Schumann, consolidându-se în Comunitatea Europeană cu Giscar d'Estaing, Helmuth Koll, Fanfani, regele Juan-Carlos, „marea bărbată" Tatcher și, martirizându-se pentru Europa, Ioan Paul al doilea.

4.

Însă la noi, cosită de Boc, susținută la Strassbourg de Eba și cu dinții președintelui ținând încleștat de Bruxelles, s-a vestejit de tot democrația. Cum spuneam: Jale ca în cele mai înapoiate țări din lumea subdezvoltată!... Dar nu oricare, fiindcă și acolo, unde există mai multe partide, se dă o oarecare luptă. Ci, ca în acele țări și subdezvoltate și dominate de fățărnicia comunistă care nu are limite. Pentru că, nu numai Coreea de Nord e sperietoarea; lucrurile se văd bine trecând prin niște foste republici sovietice și ajungând azi în Siria: De la prințul ereditar la tovarășul ereditar, împins tenace din umbră câtă vreme tătica mai e în viață și dând apoi lovitura monarhică, nu e decât un pas pentru popoarele ținute într-un soi de feudalism de consum.

Cu teama de a nu luneca și noi într-acolo, zău că te-ntrebi crucindu-te de ce-au fost în stare ștrengarii: Să se ia câte zece la sută din voturile fiecărui candidat adevărat, înscris pe listele unui partid și să se treacă în contul unui „independent"?!... Mărturisesc: Așa ceva chiar că nu mi-am închipuit a fi posibil - Un partid întreg, solidar în slugărnicia cu care retrage și reduce din șansele propriilor săi candidați, pentru a-i face plăcere Big Brotherului?!... Un partid întreg. Fără crâcneală!... Păi doar un partid bazat pe o aspră dictatură militară asupra propriilor săi membri, ar putea ajunge la așa ceva; nu un partid „emanat" aici, alături de noi, după legile noastre electorale, din niște oameni pe care îi știm că nu sunt nici fasciști, nici comuniști... Atunci?!... Singurul răspuns este că sunt atât de ahtiați după avantaje proprii, încât servesc necondiționat puterea guvernamentală.

Apropo de această ahtiere, singurul demers, hai să-l numim „teoretic", pe care l-am văzut la acest partid (despre care discut numai pentru că s-a aflat, cel mai recent, multă vreme la guvernare; dar va veni și rândul altora), a fost când s-a propus ca demnitarii lui să nu-și mai permită a avea afaceri directe cu bugetul de stat. Un parlamentar de înaltă cultură etic-democratică a avut nerușinarea să amenințe că, dacă se întâmplă așa ceva, el își dă demisia din partid. Și chiar s-a retras, confirmând prin aceasta fățiș că el face politică pentru a putea face afaceri cu statul. Iar, dacă asta încă n-ar fi nimic, gestul lui a speriat atât de mult încât măsura „teoretică" nu s-a mai aplicat, afacerile tuturor continuând într-o veselie și ne mai ocupându-se nimeni de ele în partidul care-l susține pe acel parlamentar și-ntr-o candidatură la primărie. Ca să nu mai vorbim că măsura propusă nu venea din considerente morale, ci direct penale. Era ca-n filmele cu mafia, când marele tartor le cere copiilor săi să treacă la afaceri cinstite, ca să nu mai riște glonțul.

Asta anunță pericolul alarmant al îngolănirii societății noastre. Da: A molipsirii ei cu golănie; a înglodării ei în amoralitatea cinică și brutală a golăniei care a incitat agresivitatea așa zișilor mineri, ei fiind golanii adevărați și nu romanticii protestatari din piață... Și, chiar dacă acuzația sună grav, avem aici a adăuga exemplul fostului prim-ministru care a tronat mai înainte ca primar și șef al grupării locale din care a selecționat un om făcându-și-l chiar viceprimar. Când acela i-a urmat în scaun, s-a dovedit a fi un hoț ordinar fiind arestat și suspendat din funcție. Ziarele au scris îndelung. Doar despre faptele aceluia, care ies tot mai compromițător la iveală. Dar nimeni nu a făcut nici un fel de legătură, nici un fel de apropo, despre cel care l-a format, l-a promovat și chiar l-a lăsat în loc. Nici pe colegii de guvern, nici pe colegii de partid nu i-au preocupat criteriile de selecție ale premierului... Sau, în ori ce caz, s-au făcut a nu-i preocupa, a nu le trece prin minte o asemenea întrebare.  Dar nu e unicul caz; avem, de asemenea, descoperirea unui senator dedat la mari acte de corupție, dovedit ca atare, fugit din țară, întors și arestat. Toți s-au grăbit să comenteze, să condamne și să se dezică de faptele lui, inclusiv președintele unui grup parlamentar al partidului respectiv. Dar acest președinte de grup parlamentar era tocmai și președintele organizației locale care l-a promovat pe senatorul corupt, acceptându-l să candideze. Nimeni nu i-a făcut nici o imputare și nimeni nu  întreabă cum de a promovat în județul lui un asemenea escroc, sau dacă a luat bani de la acela...

...Luat bani pentru organizație, bine înțeles, nu pentru sine. Ca și în cazul dispariției șefului de cabinet al fostului șef de la ANAF, a cărui specializare ocultă se pare a fi dezinteresata atragere de fonduri pentru partid. Pe care, fiindcă probele vin în special de la niște vămi, o putem numi „vămuire"! Ajungem astfel la o nouă politică financiară care se cheamă „vămuirea de partid și de stat", practicându-se de obicei cu ochii închiși sau, mai bine zis, prin metoda închiderii ochilor. Să-mi spună cineva că asta nu este, la modul cât se poate de propriu: Îngolănirea societății prin exemplul de partid!

Și, atunci îți pui întrebarea: Oare, în numele doctrinei creștin-democrate se tace?!... Oare acesta este mesajul politic pe care îl aduce în România gruparea națională a Partidului Popular European?... Și nu numai că îl aduce, dar îl propagă; uzează de toată credibilitatea pe care o are la electorat, pentru ca să-i insufle o asemenea atitudine civică. O atitudine civică a electorilor, în deplină concordanță cu cea a aleșilor lor!... Priviți în tramvai, autobuz, metrou sau troleibuz, când cineva descoperă hoțul care vrea să-l buzunărească sau chiar e atacat: Cu cât e mai banditesc actul care-l face pe acesta să strige, cu atât reacțiile celor de pe scaune sunt mai temătoare, mai egoist-înfricoșate sau mai ostentativ nepăsătoare, ca și cum ar  vrea să sublinieze că pe nimeni nu privește soarta altuia. Și vezi un vagon întreg de călători, care numai dacă s-ar înghesui puțin în jurul agresorilor și tot i-ar anihila, cum stau, sau cel mult cască curios gura. Dar de intervenit nu intervine nimeni, asta încurajându-i și mai mult pe răufăcători. Exact același lucru se întîmplă și la scara mare, în politică, în viața internă de partid sau în viața publică determinată de asemenea politici. Pentru că nici măcar cei care afișează doctrine adverse, desigur, din discreția și nemărginitul respect reciproc ce se vede prea bine, nu dau atenție la ce fel de conținut se vinde în ambalajul democrației creștine pe care o slujim bâlbâindu-ne la Strassbourg.

5.

Ca să fie completă perspectiva unei asemenea decăderi în golănirea degradant-umană care ne paște atunci când nimeni nu mai ține seama de principii, silind și populația să se complacă în starea în care foarte puțini produc și nimeni nu mai ajunge la aceste principii (totul rezumându-se la obsesia imediată a unui consumism satisfăcut sau, și mai rău, și mai penibil, și mai imoral, aproape jalnic atunci când  există ca obsesie dar nu este satisfăcut), vom încerca a analiza și reacțiile din alte partide. Pentru că, gândind lucrurile la nivel ideologic național, ele, toate, sunt organizațiile libere, obștești care, măcar în materie de politică, dacă nu și la nivelul general al educației naționale, au menirea să creeze curentele de opinie publică. Un partid care se presupune că vine să exprime nevoile și aspirațiile unui anume segment din populația țării, e de subînțeles că a studiat starea acestei țări și și-a axat politicile pe rezolvarea problemelor importante la zi, în spiritul doctrinei pe care o afișează. În măsura în care această doctrină este numai afișată și nu reprezintă o convingere de fond, nici opinia publică pe care partidele trebuie să o formeze nu mai recurge la principii, nu mai ține seama și uită de ele, se blazează electoral, iar absenteismul se amestecă cu nemulțumirea nevoilor neîmplinite.

Peste care, astăzi, mai vin și poftele provocate de obsedantele reclame ale propagatorilor consumerismului – o categorie născută pentru a câștiga cu atât mai mult cu cât nu are principii; care nu știe altceva decât să își laude marfa și să-ți facă poftă de ea, indiferent de calitate și indiferent dacă necesitatea sau măcar utilitatea ei sunt reale sau nu. O îndeletnicire veche și pitorească altă dată, dar care a devenit foarte agresivă din clipa în care și-a dat seama că, pentru a câștiga ea, alții trebuie să nu producă. Și a trecut la atac fățiș, mutând războiul pe piața internațională, conjugându-l cu speculațiile financiare care înalță imperii de carton tot așa cum imperiul reclamei e din vorbe. False puteri care, când se prăbușesc, provoacă criza mondială ce adâncește și mai mult mediul penuriei, producând și mai mulți declasați care umplu favelele omenirii. Se ajunge astfel pe o treaptă și mai de jos a deteriorării morale, în care omul își pierde simțul muncii, rezumându-se la a dori doar să dea tunuri sau țepe, cum vede că se întâmplă și în viața financiară și în viața de partid.

Exemplul cel mai clar îl avem în faptul că, la ordinul unor forțe suprastatale de care, acești politicieni ce joacă teatru în fața noastră, nu fac decât să asculte orbește, trei sferturi dintre țările lumii sunt conduse pe calea de a nu mai produce nimic, de a rămâne în stadiul de simple consumatoare care-și cumpără mărfurile îmbogățindu-le pe celelelate; sau, mai corect spus, marile companii internaționale provenite din celelalte. Cu ce plătesc?... Cu bunurile naturale pe care devin stăpâni alții, iar ei nu mai beneficiază de nimic, înafară de perspectiva unei sărăcii totale care-i face din ce în ce mai dependenți. Dispar producătorii locali, dispar negustorii locali, dispare orice interes pentru inițiativa individuală, nici măcar plăcerea acelor străzi întinse cu firme multe și mici prăvălioare printre care se plimbă lumea în voie trăindu-și viața de stradă, nu mai există. Totul depinde de marile lanțuri care produc și marile lanțuri care desfac produse tip, în magazine tip, cu ambalaje tip și prețuri fixate de o forță tip pe care nu o poți învinge.

Toată democrația care - ăsta-i adevărul probat de istorie - s-a creat la piața de mărfuri, în tocmeala liberă, cu sentimentul fiecărui proprietar de tarabă și fiecărui țăran care și-a luat găina subsuoară considerând-o marfă, că face afaceri, că existența lui socială e girată de aceste afaceri și că mâine poate ajunge la succes în aceste afaceri, iar poimâine poate deveni om bogat; toată această activitate plină de impuls și de căutare în care fiecare se perfecționează, se concurează și se întrece, dispare. E înlocuită de existența leșioasă a unor cumpărături satisfăcând sau nesatisfăcând nevoi, a unor activități satisfăcând sau nesatisfăcând ambiții, a unor distracții satisfăcând sau nesatisfăcând pofta de viață. Totul devine jind, cerșeală sau rutină în slujba unei munci pe care nu știi pentru cine o faci și nu e neapărat să o faci pentru că, venitul ei, tot îl cheltuiești spre câștigul cuiva pe care nu-l știi și nu-l vei ști niciodată. Identitatea lui se pierde în cifrele anonime ale unor speculații financiare ajungând din ce în ce mai opacă, devenind un sistem și nu o forță, un mecanism de produs și de consumat care merge și merge și merge, fără să te mai întrebi de ce și cum.

Asta e viața de rutină în care se epuizează forțele celor mai mulți oameni; fără surprize, fără pretenții, doar cu disperări din când în când, în momentele în care apar crizele cu zeci de mii, sute de mii, miloane de destine care se prăbușesc. Milioane de destine lipsite de minimul necesar, aruncate într-un sistem de eutanasiere în care nici nu știi când ai fost eutanasiat, nici nu-ți dai seama când ai dispărut de pe fața pământului. Deoarece mecanismul merge înainte adunând alte capitaluri, de la alți consumatori, spre câștigurile transformate în mister de cei care se mint pe ei înșiși crezând că ne conduc din umbră, nedându-și nici ei seama că mecanismul este al autodistrugerii.

6.

Am procedat la o oarecare radiografiere a unui partid la care mă refer numai pentru că s-a aflat, cel mai recent, multă vreme la guvernare; în plus, un partid care evocă democrația în însăși titulatura sa. Și fac asta pentru  a arata ce sanse au sa invinga  dusmanii democratiei, sau cei carora democratia le stă în coasta cea facatoare de bani si putere, atâta vreme cât morala ei are un cuvânt de spus.

Strădania lor este de a globaliza obsesia de „shopping" prin care, punând stăpânire pe bănuții fiecărei ființe, ei distrug sistematic independența acesteia. Este vorba de dependența de lucrurile materiale produse de altcineva. Afaceriștilor le convine materialismul cinic al marxiștilor și profită de faptul că aici, în aceste țări, el ne-a fost inoculat. Înțelegerea superioară a existenței înseamnă meditație și rațiune, dar astea sunt acte de care nu mai trebuie să aibă vreme omenirea. Ea e incitată mereu spre consumuri inutile; sub formă de sprijin sau investiții, se pompează bani pe de o parte, tocmai ca populația să fie făcută să cheltuiască mai mult pe de alta. Până ajunge la decădere, la înrobire, la dependență de instrumentele cu care forțele malefice ale șmecherilor o manipulează!...

Prin această reducere doar la poftele materiale, care se vede astăzi că le convine și altor politicieni, care au negat comunismul, omenirea devine din ce în ce mai mult o turmă consumatoare care se mișcă doar pe direcțiile impuse de cei care produc în neștire spre turmentarea mulțimii pofticioase. Pentru că adevăratele soluții de salvare a lumii, ceea ce include și redresarea omenirii, sunt tot cele morale. Tot cele capabile să formeze în lumea gânditoare un sistem de conștiință sănătos, un cadru de deziderate etice prin care gândirea să pună picioru-n prag stopând decăderea. Adică exact ceea ce nu-i interesează pe cei care se vor stăpânii lumii astăzi, continuând absurditatea bolșevicilor de ieri!... Dezmembrarea omenirii în pofte făcute unui instinct apucător de masă, pe de o parte și satisfacțiile ascunse, mafiote, ale unora care se doresc elite ale puterii permițându-și orice, până la a spune că Terra are nevoie doar de 500 de milioane de locuitori, restul trebuind să dispară.

Iar, prin această politică consumerist-obsesivă, primii care trebuie să dispară dintr-o populație cum e a noastră, sunt cei care produc. Ce dovadă mai elocventă privind punerea în practică a acestei mârșăvii, decât o guvernare care stabilește taxe prohibitive pentru mica producție, alături de o viață politică lipsită de un partid care să reprezinte interesele clasei de mijloc?! În schimb, proliferează politicienii slugarnici și servili intereselor străine din pricina cărora dispare cea mai activă și mai efervescentă categorie socială, cea pe care marii gânditori au considerat-o  în întreaga istorie a politicilor moderne motorul prefacerilor sociale, al inovației și progresului unei societăți. Acele furnici mici, mărunte, multe și harnice care mișună prin societate de zece ori mai repede și mai activ decât alte categorii, care le animă și pe acelea și le trag cu ele pe calea unor prefaceri salutare pe plan social: Clasa de mijloc, care e cea mai explozivă, fiind cea mai dornică de afirmare, dar și cea mai dispusă la risc personal; clasa ale cărei mișcări sau partide au constiutuit întotdeauna motorul social al progresului; fermierii rurali și meseriașii, micii industriași, micii intelectuali, micii producători, micii negustori, puzderia de  oameni capabili și dornici de afirmare care caută mereu căi, direcții și deschideri noi de care beneficiază apoi și alții... Cu alte cuvinte, cei care realizează în sine un profit mic, modest, însă întotdeauna bine folosit, dacă îi privim individual; dar constituie o forță prin mulțimea lor căutătoare de mijloace noi și de noi valorificări ale produselor vieții acesteia, creindu-ți acel sentiment de înnoire continuă  pe care-l dă mulțimea unor energii puse mereu pe afirmarea a noi posibilități de existență.

Comuniștii au știut sau au simțit că această efervescență căutătoare de soluții practice nu poate fi decât dușmanul lor, al totalitariștilor care voiau să dicteze de la centru orice măsură și să inhibe spiritul de ințiativă al ființei umane ca s-o poată conduce cum voiau ei. Erau preceptele lor absurde, dictatoriale, dar care se dovedeau folositoare pentru cei care puteau să se mențină în fruntea piramidei dominându-i pe alții. Ei nu aveau nevoie de o culme înaltă dar cuprinzătoare spre care să aspire cât mai multă lume, ci doar de vârful îngust al piramidei totalitare. Ei bine, ciudat lucru că și-ntr-o societate de comerț liber, cum se pretinde a fi cea la care am revenit, tot asupra acestei clase efervescente prin căutările ei se revarsă dușmănia celor care vor să globalizeze totul în interes personal. Nemulțumirea celor puternici financiar lovește mereu în inițiativele mici care li se opun căutându-și câștigurile proprii. Se duce o luptă neloială de îngrădire și se depun toate eforturile de inhibare a unor asemenea instincte la om, pentru a-l menține în starea de consumator disciplinat și blazat pe care poți să-l duci de nas cum vrei tu. Se crează o categorie de factori administrativi dresați pentru o asemenea înfrânare a afirmării locale, prin forțe locale; se crează funcționari de stat care pun cu plăcere taxe îngrozitoare pe mica inițiativă; se încurajează lenea și necinstea în scopul manipulării populațiilor spre doritul stadiu de consumator a ceea ce li se oferă, sau li se bagă pe gât.

7.

Am afirmat că nu avem un partid al clasei de mijloc pentru că nu văd nici o mișcare, nici un protest față de îngrădirile care o injosesc și o anihilează cu consecvență, sau vreo doctrină care să le exprime răspicat drepturile. Nu s-a găsit un partid care să protesteze față de infamanta birocrație căreia trebuie să-i facă față măruntul investitor privat sau față de exterminatoarea fiscalitate aplicată lui. N-a apărut vreo inițiativă politică menită să asigure organizarea lor. Nu s-a văzut nici un gest îngrijorat al vreunui for politic constatând că dispare această clasă. Nu s-a auzit nici un apel de susținere a ei prin vreo inițiativă legislativă și nu există nici un organism care să arate transparent statisticile pierderilor din acest segment de populație care, în alte țări, este susținătorul principal al instituțiilolr statului și promotorul societății. Mai mult: Cei care i-au îngrădit accesul la bunul comun de care beneficia altă dată, cei care din retrocedarea proprietății i-au dat numai terenul, nu și mijloacele de producție pe care i le-a luat colectiva sau cooperația meșteșugărească, adică nu l-au repus și pe el la „in integrum" ca pe alții, îi impun și taxe atât de mari pentru mica întreprindere, încât omul se frige cel mai tare cu propria-i inițiativă și cu propriul său meșteșug. Până când își uită și meșteșugul, învață să nu mai aibă nici inițiativă. Exact cum au făcut cândva cei cu colectivizarea, ca să ajungă la proletariatul agricol care, iată-l și azi, când și-a redobândit pământul, cum nu-și mai poate redobândi pofta de a-l munci!... Iar la acest necaz național nu s-a găsit nici un partid care să vrea să reprezinte interesul câtorva milioane de români făcând parte din asemenea familii de mici producători, comercianți, investitori, intelectuali care nu așteaptă salariu bugetar, inovatori și modele locale de perseverență, și tot felul de gospodari al căror interes se destramă, a căror hărnicie se uită.

Dacă social democrația e orientată în special spre problemele celor care exercită munca angajată, iar neoliberalismul își păstrează atenția asupra lumii afacerilor mai mari, democrația creștină este cea care și-a demonstrat o asemenea chemare în istoria recentă a multor țări europene; acesta este și motivul denumirii de „Partid Popular European". În vreme ce, în ceea ce ne privește, ne-am lămurit și nu mai pierdem timpul cu argumente: Ca la noi, la nimeni!... Motivul? Pentru că nu această clasă a inițiativei și strădaniei private dă marile tunuri din care se-nfruptă lumea politică și nu e ea nici cea care primește marile concesiuni bugetare de care dispune lumea politică luându-și tainul. Aici e vorba de inventivitate, de inițiativă și de muncă, uneori, cu rezultate foarte mici, nesemnificative ca posibilitate de jecmăneală; așa că, mai degrabă sunt preferați interlopii care, chiar dacă nu dau tunuri, dau țepe.

Tunul și țeapa! De aici provin și banii pentru partid și mângâietoarele suplimente personale și, în ultimă instanță, bursa voturilor. Să lansezi o doctrină de apărare, promovare și stimulare a inițiativei private mici, e pierdere de timp când vin spre buzunarul tău lanțurile de supermarketuri și ai de promovat legi prin care acorzi marile finanțări bugetare. Ca să nu mai vorbim de problemele micii inițiative rurale sau de cartier urban, care ar ajuta niște pârliți de pe urma cărora nu pică nimic! Așa că eșichierul politic românesc contemporan nu cuprinde în nomenclatorul său politicieni specializați pentru așa ceva, sau politicieni care să creadă în redresarea națională prin așa ceva. Cu toate că experiența omenirii arată că asta ar fi cu adevărat „sarea pământului", „regeneratorul social", „cheia micilor succese continue", etc.etc... Dar la noi, dacă nu e tun și nu e țeapă, înseamnă că nu ai nici tu ce lua de pe jos. Deci, nu te interesează!

Iar asta convine extraordinar marilor monștri globalizați care au început să ne numere îngrijorați că suntem pe lumea asta prea mulți care le suflăm în ceafă, că e prea mare libertatea democratică și n-o pot manipula la precizie cu cipurile lor. Convine atât de mult, încât s-a ajuns la forma cinică a unor universități care produc politicieni cărora să nu le pese de asemenea fenomene micronaționale în macropolitica lor. De data asta ne mai fiind doar continuatorii aparatcicilor bolșevici, ci aspirând chiar spre gauleiterii ideologizați de Goebbels, ca să poată cânta pe mai multe voci prohodul democrației.

8.

Și, astfel, ajungem la constatarea lor fericită că sunt încă destule țări pe lume în care dictatura e bine-mersi; ba, sunt încă și mai multe unde se inovează aparențe noi și operații estetice expresive, amplasate pe aceeași tulpină de pernicios virus dictatorial, fardat cu tentațiile pieței care pare liberă doar pentru că practică expunerea la stand. Pentru că libertatea e o problemă de gândire. Iar oamenii, când vor comoditate, de fapt nu mai vor să gândească la multele necazuri pe care li le-ar da aspirațiile îngrădite, ci doar la cu ce să se-mbuibe, ne mai păsându-le că astfel decad. Dictaturile, fie ele militare sau financiare, le-au prins această slăbiciune și profită de ea până îi vor distruge. Există alegători care votează cu dictatorii, sau cu viitorii dictatori, numai pentru că sunt oameni cărora le e mai comod să trăiască într-un rău cunoscut, lipsiți de drepturi dar cu oarecare hrană asigurată, decât să ajungă la instabilitate și existență anarhică. O dictatură dă stabilitate societăților primitive care, altfel, cu câte mafii există acum pe lume, s-ar sfâșia în anarhice războiae interne. Dictaturile pot aduce un aparent echilibru strivind anarhia și impunîndu-și regulile totalitare pe care, la inceput, oamenii nu le observă asupra propriei lor persoane și încă nu le consideră propriul lor jug. Din comoditate, ei le acceptă, chiar dacă rămân la un orizont limitat.

Astfel, din păcate, omul nu e numai cel cântat retoric de la Walt Whitman la Gorky și la Malraux. El poate fi și ființa blazată lenevos, care nu se ingrozeste de orizontul său limitat, care se adaptează la indobitocire; care târziu iși dă seama, venindu-i mintea cea de pe urmă, fiindcă la inceput il orbesc grijile elementare: hrană, habitat, loc de muncă. Iar omul simplu contemporan, speriat de câte forțe acaparatoare a creat împotriva lui omenirea, câți, din câte direcții vin spre el fie cu războaie, fie cu tentații, fie cu răscoale anarhice, fie chiar și cu perfidii financiare sau demagogii electorale numai și numai ca să-l încalece, să-l domine și să-l subjuge, nu se mai gândește la libertatea care este un superlativ îndepărtat al existenței sale, pe care nu știe dacă-l va atinge și cum va arăta. Așa că abandonează foarte ușor un asemenea deziderat abstract pentru nivelul feudal de înțelegere politică la care a fost ținut și acceptă promisiunile mai concrete ale dictatorilor.

Pentru că acest om, minimalizat mereu de soartă și îndepărtat de la decizie, chiar și în condițiile unor state bananiere în care se pompează Coca-Cola, ca să nu mai vorbim de deșerturile asiatice, vrea doar să-și poată păstra speranța că nu-i va fi mai rău. Se simte mic, meschin, neajutorat și alege o dictatură internă ca să se apere de dictaturile modiale ce-l amenință. Și, astfel, inconștient, el, acest alegător lipsit de aspirații, perpetuează totalitarismele, iar negustorului global îi e mai ușor să trateze și să facă comerț global cu un dictator dispus a-și angaja întreaga țară, decât cu niște milioane de prăpădiți. Cărora dictatura le bagă pe gât orice vrea, în vreme ce piața liberă le-ar da dreptul să opteze.

În acest fel, raiul desfacerilor de consum se mută în această lume, pentru că aici se poate comercializa tot ce e refuzat sau expirat în altele. Ne aducem aminte cum, pe vremea lui Ceaușescu, apăruseră în toate magazinele, în afară de cele speciale, niște măsline mici, mici de tot, (doar piele și sâmbure, exact ce-i trebuie fomistului care-i doar piele și os), pe care le cumpăram alături de câte un sul de hârtie igienică scorțoasă (ce-i folosește tot fomistului care nu are prea mult de șters)!... Ei bine, cei care - recunosc ei, sau nu - au lucrat la „Dunărea" își pot aminti de contractul oneros cu care, tot prin ei, negustorul grec, sau turc, sau italian, vindea la acelaș preț măslinele mai mari în altă parte și făceau ciubucul fifty-fifty sub nasul lui împușcatu.

Așa s-au acumulat unele dintre capitalurile care au azi clasificare Forbes. Marii negustori modiali și-au găsit cu dictatorii trăsătura comună a dorinței de monopol: Unii comercial, alții politic. Iar raiul comerțului pentru aceștia nu mai e deloc piața liberă care îi poate înfrunta și le poate face surprize, ci tocmai piața dirijată cât mai dictatorial, pentru consumatori înfometați care nu mai au timp să citească termenul de garanție. Emanciparea de dictatură nu le convine. Pentru că una este să vii azi la piață în România post decembristă, ca să vinzi măslinele cu litra și alta era când  semnai cu dictatura o vânzare pentru toate  nunțile, pomenile, posturile și parastasele a 23 de milioane de români, care pun fiecare câte cinci măsline-n farfurie la asemenea ocazii... Și, astfel, capitalistul preferă dictatura, dacă nu e în țara lui, sau dacă nu-i afectează libertatea personală, angajându-și politicieni unde o poate face mai pe față sau mai pe dos. Adică fie prin cultivarea lipsei de voință politică, fie prin anihilarea celor care ar vrea să producă bunuri sau idei.

Or, cultivarea lipsei de voință politică se face în primul rând golind partidele de conținut doctrinar, făcând din ele găști de aranjamente sau haite de  ținut cât mai încleștat ciolanul. Iar anihilarea celor care produc concurând importul rezultă din guvernarea corespunzătoare unei asemenea realități politice. Și, dacă Partidul Popular European nu are calitatea de a analiza cât de creștin democrată poate fi guvernarea din România, în schimb secțiunea lui română poate produce șefi de Agenții guvernamentale ca Blejnar cu al său consilier dispărut, sau Miss Bistrița care a frânt o inimă de secretar general fugind în America. Pentru ce? Pentru a dirija fonduri și patrimonii spre depozite proprii, mânându-i și pe contribuabili spre a-i vota condiționat prin dese tentative de strângere a șurubului polițienesco-financiaro-penal.

9.

Două războaie mondiale s-au terminat cu mari sacrificii, dar cu cuceriri de nezdruncinat în avansarea omenirii pe direcția democratică! Iar astăzi, la abia o jumătate de veac de la aceste sacrificii mondiale pentru triumful democrației, în abia al treilea deceniu de la terminarea războiului rece cu totalitarismul comunist, dacă s-a ajuns la a nu mai conta deloc principiile etice, politice, sociale în fața speculațiilor financiare, înseamnă că marele capital își însușește demagogia provocatoarei analize marxiste și a războinicei incitări leniniste.  Ne ascundem sub masca „relațiilor pragmatice" între toate statele (zi „averile" sau „hoțiile") lumii și nu ne e rușine că suntem pateneri de afaceri cu criminali sau teroriști; ne facem că nu știm ce teroare e în țările dictatorilor cărora le strângem mâna pentru „bune relații internaționale"?!... Liderii țărilor care au pretenția a se numi marile democrații ale lumii, stau bot în bot cu dictatori feroci, discutând tranzacții financiare fără a pomeni un cuvințel despre drepturile omului. Ca să nu mai vorbim de acceptarea perfidiei dictatorilor ascunși în spatele unor aparențe așa zis democratice, cum ar fi organizarea alegerilor la o populație pe care o terorizează și o manipulează prin cele mai antidemocratice mijloace totalitare, sau de acceptarea necondiționată în capitalism a capitalurilor care au fost stoarse dictatorial. Ba unii chiar mai aplaudă și felicită „succesul în alegeri" al dictatorilor care fac ceea ce a început să se denumească în omenire „rocada rusă"!..

Cât despre atât de obișnuitele astăzi mari summituri ale puternicilor lumii, asistăm la batjocura spectacolului stupid  în care, magnații financiari, miniștrii și bancherii unor state de veche tradiție democratică, se bat prietenește pe burtă făcând parte din aceleași conclavuri financiare cu tirani odioși, cu șefi de partide dictatorial-antiumaniste și cu aventurieri care au trădat valorile democratice de care făceau caz cândva, dându-și pe față arama plăcerilor și intereselor totalitare. Se pupă și se firitisesc între ei uitând de grava diferență de valori politice și acceptând stigmatul trădării aspirațiilor omenești în fața încâlcelilor financiare pe care le produc asemenea relații, fiecare având impresia că ar putea câștiga ceva de la celălalt... Sunt, de fapt, convulsiile unei asemenea lumi fățarnice și numai masturbarea gazetărească crede că poate minți vorbind de scrutin electoral la Moscova și de dorința sinceră de ajutor american pentru problemele tehnice ale extragerii petrolului din Golf.

Democrația devine pentru ei o chestiune din ce în ce mai formală, de afișaj exterior sau de rugăciune spusă papagalicește, fără nici o rezonanță sufletească înspre cel căruia o adresezi, iar fondul lucrurilor, nu numai că nu acordă nici o atenție vreunei convingeri politice, nu numai că dezice orice comentariu despre programele interne de guvernare, nu numai că sfidează pe oricine mai crede în ceva; dar se transformă rapid și pe față într-o dictatură financiară pentru care nici nu contează de unde provin sau cui aparțin capitalurile. Important este doar să fie cât mai puțini, ducând la o concentrare cât mai înrăită a puterii... Oamenii de rând sunt corupți de alte tentații și manipulați de mințile golănite cinic și acaparator ale celor care, prin orice mijloc, aruncând mereu promisiuni deșarte sau tentații meschine, vin să contamineze diavolește societatea trăgând-o spre păcatele mărunte ce i se par dulci și lesne de atins. Pentru că nu există psihologie mai periculoasă și mai contaminantă, decât a golanului îmbogățit prin necinste, care se oferă drept exemplu de parvenire unui electorat sărăcit, plin mai mult de invidii decât de inițiative. Și nu e vorba nicidecum de vremea celor care sfidau în Piața Universității spunându-și elegant golani, spre a înfrunta morbul gulerelor albe cu cravată și costum APACA al parveniților activiști; ci de un model social impus nouă de golănia propriu zisă, rudă cu hoția și cu terorismul de cartier, mediul imoral al ilicitului, prostituției și agresivității, care se laudă cu actul mârlănesc, pumnul și banii trișați la babaroase, impunându-și autoritatea la cei slabi și jecmănindu-i.

Asta e lumea, încă mai moderniztă prin droguri, proxenetism și rețele mafiote, în care teoreticienii își permit să vorbească despre sfârșitul democrației. O lume despre care cetățeanul cinstit, când privește de departe, spune flegmatic: „Ar vrea ei!". Problema, însă, se pune întrebându-ne ce face el când ajunge să privească asta de aproape?! Pentru că, în ultimă instanță, marilor elite care se pretind a domina din umbră lumea afacerilor le convine materialismul cinic al marxiștilor. Aceia ne terorizau să acceptăm absurditatea lor cu primatul materialului asupra moralului; pragmaticii de acum, mai rău, vor să impună ceva ce nu sunt în stare nici ei să creadă, dar le aduce deocamdată beneficiile și puterea după care sunt ahtiați. Putere prin care se menține și se propagă obsesia consumistă ca aspirație principală a omului, spre a deruta electoratul și a obține răgazul prin care se instaurează noua ordine... Adică noua dezordine din care vor câștiga mai bine cei care speră  să se situezeze deasupra, dar nu-și dau seama că, până la urmă, dacă se produce acea explozie fatală democrației, vor fi spulberați și ei.

Poate că acești oameni, care o fac astăzi pe elitele contemporane, ar trebui să studieze mai bine care a fost rostul (dar și soarta) elitelor financiare care au crezut în 1932 că îl lucrează doar pe Hindenburg, când au forțat repetarea alegerilor încurajându-l pe Hitler.

10.

Explicabil faptul că, într-un asemenea context, într-o țară de mâna a doua, cum ar vrea mulți să ne considere iar politicienii noștri le oferă argumente din belșug, un partid tot de mâna a doua care n-a reușit să se armonizeze doctrinar, își pune o etichetă ca să poată face parte dintr-o grupare europeană. Pentru ca apoi, adunătură conjuncturală ne crezând în vreo idee și lipsiți de criterii ideologice, membrii săi să-și dea singuri cu stângu-n dreptul. Până la fapta penală a mulgerii ilicite de fonduri, cu sfidarea asiguratorie a unora că sunt fonduri pentru partid, chiar dacă degetele mâinii cu care luau erau atât de rășchirate, încât să cadă destul pe jos și pentru ei. Acesta este pericolul golăniei care contaminează devenind fenomen de îngolănire a societății, cu echivalarea implicită a degradării ei morale.

În acest mod, iată-ne ajunși la o societate în continuă deteriorare. Politicienii se conduc după instinctele lor apucătoare uitând pentru ce au fost aleși; dar, cum am spus, mai rău: chiar și alegătorii uită pentru ce i-au ales, tocmai fiindcă s-au învățat să nu creadă nici o dată în promisiunile lor. O amnezie degradantă și periculoasă se dezvoltă și se instalează asupra întregii societăți care se descompune, se tot descompune, până ce va reajunge în cele mai stupide faze de primitivism, de subculturalism, de ignorare agresivă a valorilor afirmate și consolidate prin eforturile omenirii în decursul istoriei.

Și, pentru că, pe viitor, ar fi necesar să extindem o asemenea radiografie și pe „organele" altor partide, trebuie să spun de pe acum că, nu numai în cazul de la Agenția Națională pentru Restituirea Proprietății care mocnește din toamna lui 2011, nici în cazurile și mai vechi de la vămile județene, nici în legăturile măcar „sufletești" ale fostului prim-ministru cu arestarea primarului de Cluj sau ale altui membru marcant cu arestarea senatorului de Galați, nu am văzut vreo reacție sau vreo întrebare exprimată de opoziție.

M-aș fi așteptat; dar, ca și-n exemplul cu buzunăreala din tramvai, indiferent de apartenența politică, oamenii tăceau, ocoleau, se făceau că nu există o asemenea întrebare. Și, atunci, nu am eu, cetățean, dreptul să suspectez că ar putea fi vorba de o convenție tacită între niște răsfățați de soartă care, or fi ei opozanți unul altuia, dar se simt împreună cu musca pe căciulă fiindcă fiecare la rându-i, face sau e dispus să facă același lucru?... Prin asta, problema devine tabu; e de nescormonit și folosește doar la a arunca praf în ochii alegătorului, creind bănuiala că relațiile mafiote funcționează de minune între politicienii de diverse orientări, opozanții lor adevărați fiind doar populația, cetățenii contribuabili pe spinarea cărora se petrec toate aceste flagrante aranjamente sau, de-a dreptul, spolieri.

Sunt ele acceptate tacit de toată lumea activă politic, de vreme ce au ajuns în practica de zi cu zi?... Oare toată această lume e coruptă și nu poate exista o opoziție categorică?... Oare orice măsură luată acum împotriva adversarului, dar care ar deveni ulterior legislație obligatorie, produce ezitare chiar dacă interesele politice ar cere ca ea să fie demascată imediat?... Asta ar însemna că reacțiile în fața mârșăviei sunt privite cu circumspecție, conducând mai degrabă la lașitate și la retragere pe criteriul că s-ar putea să procedezi și tu la fel când vei ajunge la putere, s-ar putea să ajungi și tu să uzezi de asemenea mijloace nepermise, pentru că și tu ești om, deci supus decăderii în corupție, sau chiar tentat de aceasta.

În cazul în care gândești astfel, nu mai faci gestul bărbătesc de a demasca public corupția celuilalt. Pentru că, în mintea ta care a devenit foarte dispusă, din ce în ce mai dispusă de a nu mai fi cea mai cinstită, cum și-o doreau, considerând cinstea o glorie, marii oameni dotați cu simț cavaleresc, perfidia care a căpătat ascensiune îți spune că stavila pe care o ridici astăzi adversarului ar putea deveni piedică fermă, consemnată legislativ, pentru ce ai fi tu tentat să faci mâine.

Exact cum n-am auzit nici o reacție pe vremea când se vedea cu ochiul liber cum, un președinte proaspăt ales, încuraja, mărea salariile pe care tot el a venit mai târziu să le demaște, și dădea apă la moară mergând doar la bilanțurile unor departamente care, în statul de drept ar fi putut suplini lipsa unui aparat de represiune mai dictatorial. Erau penibile gesturile lui de încurajare a unora din care se vedea cum voia să-și facă gardă personală; fiindcă nici curaj de dictator nu avea, ci era vorba de meschina perfidie de a-și asigura un control mai mare decât îi permitea Constituția, până va avea șansa s-o schimbe și pe aceasta... Dar nimeni nu semnala această perfidie cu iz antidemocratic, nimeni nu-ncerca nici măcar să-și bată joc de ea. Tot el a trebuit să vină să-i înjure pe cei la bilanțurile cărora se ducea - ca și cum s-ar fi dus la securistul care ținea legătura cu Rotterdam - și să-și nege orice intenție de „întărire a aparatului" în scop dictatorial. Cu toate că tentativa de strângere a șurubului polițienesco-financiaro-penal, cu efectul clar de a elimina opozanții, este o creație băsesciană de prim ordin.

Nu am auzit și nu am văzut nici reacții, nici măcar batjocuri sau luări peste picior a unor asemenea intenții, ceea ce-mi trezește întrebarea: Oare, atunci când închizi ochii lăsând deschisă portița, nu cumva o faci pentru ca și tu să ai astfel de căutări sau avantaje mafiote, când vei ajunge la putere?

Dacă nu chiar mai înainte. Pentru că, înțelegându-te cu adversarul pe dedesubtul lucrurilor, mai e un pas până, tot așa, în secret, apoi din ce în ce mai pe față, să te aliezi cu el împotriva cetățeanului de rând, a prostimii care te alege. Și, astfel, de la marii bărbați austeri și vizionari ai mișcărilor politice din trecut, care considerau cinstea o glorie, ajungem la niște mărunte și perfide suflete de bărbați și femei amestecați în politică și ajungând a fi plini de avantajele ei tocmai pentru că au cinismul de a considera cinstea o prostie. Au impertinența să-și bată joc de ea la modul cât mai nesimțit și cât mai nepăsător față de nevoile alegătorului. Ceea ce, așa cum spuneam, înseamnă îngolănirea societății, fenomen despre care se va vorbi, din păcate, în istoria noastră, privind trăsăturile celor două legislaturi băsesciene. Iar îngolănirea, care nu înseamnă decât despiritualizare și nu privește existența decât la modul de aroganță, trișare, țeapă și sfidare a valorilor, este mediul cel mai bun pentru a putea proclama sfârșitul democrației. Iată, astfel, cum, o asemenea antantă internă bazată pe ceea ce consideră valoros corupția, ar avea - oho, cât de influent ar avea! - și susținere externă.

Fapt pentru care putem să ne consolăm și să încheiem cântând duios țărișoarei noastre, ca-n versurile romanței:

Nu te-ntrista, e vechi năravul

Și nu ești prima vinovată ! ...

Adaugă comentariu

Nume:
Email:
Comentariu:
  Cod de verificare, litere mari fără spaţii.
Cod de verificate:
  Editorial

Youtube şi Gândacul

Gandacul de Colorado

Gandacul de Colorado

Premiera muzicala in Colorado
Gandacul de Colorado

Ne gasesti si pe:

facebooktwitter

Comentarii site

Toate comentariile

banner_60_160

E-Connect Cadouri

econnect

Ce părere aveţi despre noul site Gandacul de Colorado?

 

 

 

 

 

 


  Rezultate

banner_160_600
  • Banner

Rubrici ziar

Ce rubrici noi aţi dori să conţină ziarul?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


  Rezultate

banner_160_600