1. Skip to Menu
  2. Skip to Content
  3. Skip to Footer>

CONFUZIA IDENTITĂŢII REGIONALE ŞI LIPSA UNEI REALE CONŞTIINŢE EUROPENE

PDF Imprimare Email

Scris de Octavian Lupu Duminică, 17 Iunie 2012 17:03

Octavian_LUPU_-_CONFUZIA_IDENTITATII_REGIONALE_SI_LIPSA_UNEI_REALE_CONSTIINTE_EUROPENECe reprezintă conştiinţa europeană? Greu de spus, sau mai bine zis, greu de precizat în lipsa unei reprezentări clare a ceea ce înseamnă apartenenţa la spaţiul european. Dacă ne referim la toţi cei care locuiesc pe continentul numit Europa, atunci conştiinţa europeană s-ar aplica deopotrivă la toate aceste persoane, aşa cum a fi american presupune să ai un domiciliu stabil şi o cetăţenie într-un stat de pe continentul american.

 

În realitate, deşi sunt multe persoane europene în ce priveşte localizarea, conştiinţa apartenenţei la un spaţiu comun de cultură şi civilizaţie este mai mult decât fragmentară, având chiar accente utopice. De fapt, putem vorbim de mai multe „subcontinente" desfăşurate pe suprafaţa Europei, putându-se vorbi despre diferitele „spaţii" în genul celui germanic, francez, englez, sudic latin, balcanic etc. mai mult sau mai puţin legate între ele prin datini, tradiţii, sau mai grav, războaie de cucerire şi dominaţie. Şi de aceea, se poate vorbi despre conştiinţe de apartenenţă la fiecare dintre aceste spaţii având mai mult sau mai puţin accente contradictorii atunci când se trece de la o zonă la alta.

Cert este că trecutul istoric nu s-a putut şterge în cele câteva decenii de când s-a început construcţia europeană contemporană, ca o alternativă la globalismul american, sovietic, iar ulterior asiatic în varianta japoneză, chineză sau indiană. De fapt, idealul Uniunii Europene a pornit din raţiuni pragmatice în condiţiile în care foştii adversari au înţeles că efectele celor două războaie mondiale au condus la slăbirea ireversibilă a combatanţilor din Europa şi la pierderea supremaţiei globale. Prin urmare, chiar dacă sentimentele nu erau dintre cele mai plăcute, totuşi s-a trecut la unificarea economiei dintre principalele ţări europene şi formarea uneia dintre cele mai mari pieţe de producţie şi consum din lume.

În ciuda unui imens cor de critici venite din interiorul ţărilor europene sau de peste ocean, construcţia a mers mai departe într-un parteneriat ce părea că va da rezultate şi va permite menţinerea prosperităţii economică în perioada postcomunistă. Dar aşa cum spune proverbul că „totul este până la bani", adevăratul test al coeziunii a fost cel al integrării monetare prin folosirea unei monede unice numite „euro". Cred că nu a fost o fericire mai mare pentru adversarii din afara şi din interiorul Uniunii Europene ca această iniţiativă care a pus pe aceeaşi linie state cu decalaje semnificative în ce priveşte rata inflaţiei şi nivelul datoriei publice, politica fiecărui guvern fiind specifică şi diferită de la o ţară la alta.

A fost ca şi cum ar fi fost cuplate în acelaşi sistem energetic mai multe generatoare, fiecare având o viteză de rotaţie diferită, lucru imposibil tehnic în absenţa sincronizării prealabile a acestora. Tocmai de aceea, după perioada de euforie, ce a coincis mai mult sau mai puţin fericit cu cea de speculă financiară internaţională, s-a constatat că toată bunăstarea din ţările hiperinflaţioniste s-a bazat pe o îndatorare publică dusă până la nivele ce nu puteau fi susţinute pe termen lung.

De aceea, de îndată ce efectele crizei financiare a început să lovească Europa, au devenit clare consecinţele cheltuielilor nesăbuite, iar ţările care au permis acest lucru au fost primele afectate, existând speranţa emisiei de masă monetară „euro" pentru acoperirea datoriilor publice. Acest mecanism folosit de către toate statele lumii în condiţiile deţinerii unei monede naţionale, nu a putut fi pus în aplicare din cauza ţărilor cu o economie preponderent neinflaţionistă în genul Germaniei sau Olandei, care nu au dorit să devină solidare cu statele din sud, mari cheltuitoare de resurse. De aceea, s-a preferat mecanismul împrumutului în condiţiile impunerii de restricţii privind cheltuielile de către statele aflate în dificultate.

Bineînţeles că astfel s-a pus sub semnul întrebării suveranitatea naţională, iar reacţia iniţială a fost cea de respingere a unei astfel de impuneri şi de amestec în „afacerile interne". Însă pe de altă parte, odată ce s-a intrat în acest sistem al folosirii monedei unice, a devenit evident faptul că orice ieşire nu se poate realiza decât prin faliment şi haos economic, în acelaşi timp menţinerea presupunând ajustări structurale duse până la limita suportabilităţii sociale sau poate chiar dincolo de ea.

În absenţa unei reale conştiinţe europene, interesul pentru criza profundă a statelor din sudul Europei a fost în mare parte discutat la nivel teoretic în ţările în care nivelul datoriei publice s-a menţinut la un nivel acceptabil în raport cu dezvoltarea economică. Şi aşa, încă o dată fabula „greierului şi a furnicii" s-a dovedit a fi realistă, „furnica" nefiind dispusă să ofere nimic din proviziile strânse în perioada de prosperitate unui „greier" care a cântat şi s-a distrat toată vara. Prin urmare, „greierul" a fost condamnat să sufere de foame şi chiar să moară îngheţat, „furnica" putând să se bucure nestingherită de proviziile strânse cu sârguinţă.

Însă spre deosebire de fabula anterior amintită, o mare parte a prosperităţii „furnicii" s-a datorat cheltuielilor nesăbuite ale „greierului", care o dată dispărut va lua după el şi consumul în baza căruia „furnica" aduna tot mai multă avuţie. Realitatea este că integrarea monetară a fost precedată de cea economică, astfel încât consumul din sudul Europei a permis dezvoltarea puternică a nordului, lucru pe care se pare că l-au uitat cei care acum se cred marii beneficiari ai crizei. De peste două decenii economiile ţărilor europene au devenit tot mai dependente una de alta, fapt care nu permite decuplarea cu uşurinţă a unei părţi fără să sufere întregul sistem.

Tocmai din această cauză, s-a evitat o acţiune punitivă de la început, ba chiar s-au oferit tot felul de fonduri de salvare, care să permită o plată eşalonată a datoriilor, care în realitate erau imposibil de a mai fi achitate vreodată. În afara întoarcerii unei părţi din banii furnizaţi în ţările creditoare şi o întârziere a deznodământului, altceva nu s-a putut obţine la un nivel semnificativ. De fapt, statele cu datorie ridicată au fost lăsate să se descurce mai mult sau mai puţin singure în faţa unui electorat care deodată s-a simţit minţit şi lăsat fără resursele prosperităţii cu care se obişnuise în ultimele decenii.

Dar acest lucru nu înseamnă că unirea ţărilor europene într-o singură structură economică şi politică reprezintă o greşeală. Dimpotrivă, aceasta este soluţia şi provocarea istorică pentru toate naţiunile sau popoarele care locuiesc în Europa, iar formarea unei conştiinţe europene reprezintă o necesitate de prim ordin. În măsura în care acest lucru va apărea, atunci fenomenele „extreme" de consum excesiv sau de ajutorare condiţionată vor dispărea, făcând loc unei reale cooperări regionale. Dar apariţia acestei conştiinţe nu poate fi rezultatul întâmplării, ci doar al unei educaţii bine direcţionate, dublate de o realitate faptică în care îmbinarea energiilor creative ale statelor europene va conduce la o prosperitate durabilă.

În ceea ce mă priveşte, am convingerea că nu există o altă alternativă pentru dezvoltarea Europei decât prin unirea naţiunilor ce o compun într-o structură unică, dinamică şi creativă, care să permită îmbinarea armonioasă a specificului fiecărei ţări membre. De asemenea, uniunea monetară „euro" nu este o greşeală, ci reprezintă un pas firesc, care trebuie să fie urmat de etape de consolidare a gestionării colective a resurselor spaţiului european. În ciuda scepticismului, aparent justificat, Europa este un continent mult prea mic pentru a permite fărâmiţarea economică şi socială între nenumăratele state care o compun. De aceea, integrarea reprezintă singura opţiune viabilă în ciuda resentimentelor şi prejudecăţilor care continuă să persiste.

O adevărată conştiinţă europeană, de apartenenţă la acest spaţiu social şi cultural, reprezintă o construcţie îndrăzneaţă, ce trebuie să integreze specificul naţional şi local, fără a-l distruge. Aici este loc pentru creativitate şi cercetare, iar eforturile depuse în această direcţie vor aduce rezultate benefice pentru întregul continent. De fapt, formarea unei astfel de conştiinţe ne va pregăti pentru integrarea mult mai profundă la nivel mondial prin apariţia unei conştiinţe planetare, de apartenenţă la rasa umană şi la spaţiul oferit de către planeta Pământ.

Noţiunea de om reprezintă mai mult decât cea de individ izolat care se luptă pentru supravieţuire, având în faţă doar categoriile de prieteni şi adversari. Dezvoltarea istorică ilustrează un progres în ce priveşte definirea fiinţei umane, trecându-se la construcţii sociale tot mai îndrăzneţe şi înglobându-se arii tot mai întinse. Experimentând momente de haos şi de stabilitate, de barbarie şi de civilizaţie, de anarhie, despotism şi democraţie, societatea umană a progresat spre forme tot mai complexe de dezvoltare conducând la un nivel de conştiinţă tot mai avansat.

De aceea, confuzia prezentă în ce priveşte identitatea europeană va avea un sfârşit pe măsură ce o reală conştiinţă regională va lua locul egoismului individual sau naţional. Iar în momentele de criză, cei care au resurse ar trebui să ştie să vină în ajutorul celor lipsiţi de ele, fiindcă altfel întregul sistem va ajunge să fie pus în pericol. Ca de obicei, problema nu o reprezintă neapărat capitalismul, ci „capitaliştii" care nu reuşesc să vadă fiinţa umană dincolo de balanţa strictă a „profitului şi a pierderilor". Şi de aceea, cred că ţările aflate în dificultate economică ar merita o „a doua şansă" pentru o dezvoltare durabilă, în loc să fie executate „silit" să plătească datorii imposibil de achitat, chiar şi de către ţările bogate.

Întotdeauna există mai multe variante de acţiune, dar niciodată nu trebuie sacrificate fiinţele umane sau popoare din raţiuni pur financiare, în condiţiile în care modelul consumist a fost promovat de către toţi „actorii" din toate colţurile lumii. Pentru o „vină" colectivă nu este normal să plătească doar o parte dintre cei implicaţi, iar ignorarea suferinţei altora nu va face decât să se extindă problemele prezente dincolo de frontierele sau graniţele de orice fel. Construcţia europeană trebuie să continue, dar principiile ei trebuie să fie adaptate pentru a permite definirea unei adevărate identităţi europene. Aici se află marea provocare pentru generaţia prezentă, dar şi singura soluţie posibilă pentru a merge mai departe deopotrivă la nivel de individ şi societate.

Adaugă comentariu

Nume:
Email:
Comentariu:
  Cod de verificare, litere mari fără spaţii.
Cod de verificate:
  Dosar

Youtube şi Gândacul

Gandacul de Colorado

Gandacul de Colorado

Premiera muzicala in Colorado
Gandacul de Colorado

Ne gasesti si pe:

facebooktwitter

Comentarii site

Toate comentariile

banner_60_160

E-Connect Cadouri

econnect

Ce părere aveţi despre noul site Gandacul de Colorado?

 

 

 

 

 

 


  Rezultate

banner_160_600
  • Banner

Rubrici ziar

Ce rubrici noi aţi dori să conţină ziarul?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


  Rezultate

banner_160_600