„Nu se poate prevedea încotro va merge destinul.

El nu se poate învăţa nici nu poate fi cucerit de vreo ştiinţă!”

(Euripides)

 

Povestirea are loc prin memoria amintirilor, situându-se în frumosul oraş de la Dunăre – Tulcea, nume pe care-l găsim într-un registru vamal otoman din anul 1506 ca un important centru în comerţul de tranzit. Se pare că denumirea vine de la „Tul” care înseamnă de fapt cărămidă – reprezentând îndeletnicirea locuitorilor – referindu-se în special la „olane” cu care se acopereau acoperişurile caselor. Există şi alte variante ale originii denumirii. Oraşul este situat pe cele 7 coline din Dealurile Tulcei la fel ca Iaşul sau Roma, cu locuitori de pe timpul lui Mircea cel Bătrân, apoi sub stăpânire otomană, perioadă în care oraşul decade şi apoi îşi revine odată cu deschiderea canalului Sulina.

 

Oraşul Tulcea este unul dintre cele mai frumoase şi liniştite oraşe ale ţării. Din istoria oraşului aflăm că urbea a fost populată şi cu colonişti de origine germană şi că în perioada nazismului au fost forţaţi să plece în Germania. Trecem peste timp, ne aflăm după cel de al doilea război mondial, oraşul se extinde şi se modifică devenind un oraş industrial, şantier de construcţii navale modern, port, având numeroase muzee, lăcaşuri de cult, parcuri… Oraşul este situat astfel încât poate a fi accesat de către vasele maritime atât de pe mare cât şi pe Dunăre. Populaţia este în majoritate română, dar întâlnim şi turci, ruşi, lipoveni, evrei, greci, romi şi alte etnii. Aflăm că oraşul are numeroase vii care produc, încă de pe vremea Dacilor, vinuri de bună calitate. Legendele spun că marele rege dac Buerebista în dorinţa de a pune capăt năvălirii popoarelor migratoare, a ordonat distrugerea viilor. Între timp, au fost refăcute! Povestea începe într-o comună situată 58 km de oraşul Tulcea numită Greci, şi ea menţionată prin anul 1790, presupunându-se că la început a fost locuită de greci ( care azi nu mai există) şi unde, odată cu exploatarea granitului în secolul al XIX-lea au fost aduşi pietrari din Italia, Grecia şi Bulgaria. Cioplitul pietrei era considerat o muncă de jos dar presupunea a fi o adevărată artă, cu un efort fizic mare. Granitul este cunoscut ca fiind o rocă dură, greu de supus dar cioplitorii aduşi cunoşteau secretele exploatării.

 

Printre cei mulţi veniţi din Grecia se evidenţiază familia Adreas (capul familiei), cu soţia Agnes şi fetiţa lor, Esmeralda. Cum Andreas era un foarte bun negustor, dar falimentar în Grecia, a venit pe acele meleaguri spre a se reface. Muncind enorm, cu talentul dar şi cu inteligenţa-i recunoscută de a vedea orice prilej de câştig, într-un timp record, printre ceilalţi emigranţi, s-a impus, devenind repede conducătorul cioplitorilor care erau în mare parte analfabeţi. A reuşit să cumpere de la un proprietar inundat de datorii, o mare bucată de teren pe care se găsea mult granit şi astfel, imediat ce a ştiut că în bancă are suficienţi bani, a tatonat posibilitatea de a cumpăra o casă la oraş, unde găsind un proprietar, şi acesta cu multe datorii, a cumpărat după îndelungi tocmeli în care nimeni nu-l întrecea, o casă frumoasă şi spaţioasă pe strada principală din Tulcea, numită Regina Elisabeta, cea care pe atunci se numea „regina străzilor”. Azi, după numeroase alte denumiri, strada este aproape distrusă de diferite planuri de sistematizare, blocurile luând locul vechilor case…

 

Continuând povestirea, aflăm că fetiţa Esmeralda a fost dată la cel mai bun liceu din oraş. Inteligentă, avea cu ce se lăuda printre cunoscuţii tatălui. Creştea şi era deja de o frumuseţe care o depăşea pe cea a mamei atunci când Andreas o luase în căsătorie. Tatal, se infiltrase repede, cu farmecul lui personal, în cele mai bine situate familii din etnia lui, cu care dezvolta uimitor de profitabil, numeroase afaceri. Exploatarea granitului nu a abandonat-o ci a extins-o, fiind admis cu respect între cele mai înalte feţe ale proprietarilor oraşului. Aveau mulţi invitaţi care îi călcau pragul. Soţia lui Agnes în afară de faptul că era încă o frumuseţe şi de-o inteligenţă apreciată, ştia sau avea farmecul înfăţişării, avea o voce cultivată şi era o continuă animatoare a veseliei şi bunei stări. Era şi o bună gospodină, uimind invitaţii cu bunătăţile servite şi diversitatea lor, desigur, icrele şi măslinele, borşurile şi peştele pe care să le tot mănânci… nelipsind niciodată, acestea fiind udate cu cele mai fine băuturi. Se creau mereu noi prietenii, toate dirijate spre afacerile comune. Andreas, soţul, avea o frumoasă cultură şi educaţie primită din familia lui, din generaţie în generaţie şi veghea atent la cea a feţei lor. Adesea, ajungând la cafele şi ţigări, povestea prietenilor despre strămoşii lui care îşi conduceau corăbiile pe coastele Portului Euxin şi cum că aceştia au înfiinţat colonii în acele ln acele locuri sau chiar au ridicat cetăţi. Au fost atraşi de minunăţiile Dobrogei, un teritoriu multietnic şi multicultural… care fiind populat de minorităţi istorice, au acceptat în deplină înţelegere pluralismul convieţuirii şi respectului.

 

Referindu-ne la industria vinului, care din vechi timpuri avea strânse legături cu Franţa, iar Andreas cunoscând limba franceză din familie, limba celor educaţi, a putut repede intra în legătură cu producătorii de acolo învestind fructuos şi primind recunoştinţa celor îmbogăţiţi peste noapte sau moştenitorii care nu aveau talentul lui negustoresc. El având grijă dar şi talentul de a acumula mereu capital. Majoritatea viilor plantate pe care a pus ochii erau cele de provenienţă franceză, din care rezultau renumitele vinuri, Pinot Noir, Cabernet, Sauvignon, Merlot sau Chardonnay. În curând devenise mare proprietar al viţei de vie, cea care a format bucuria popoarelor preistorice, iar tradiţiile mitologice ale Greciei antice atribuie Tracilor introducerea viţei de vie în Hellada. „Războinicii greci s-au dus în Tracia să găsească vinul” se spune într-un vers din Iliada lui Homer. Vinurile româneşti au fost întotdeauna căutate şi apreciate în Europa!

 

Esmeralda, fetiţa alintată a tatii, se dezvoltase având înfăţişarea unei adulte, de o frumuseţe răpitoare, cu un corp armonios, nu lăsa un cap neîntors a o admira când trecea în drumul ei de la liceu spre casă. În zadar îi propuneau prietenia lor băieţi ai tovarăşilor de afaceri ai lui Andreas, că Esmeralda îşi dăruise cele mai intime fibre ale inimii ei colegului de clasă Adonis, în limba română având semnificaţia de frumos, fermecător care îşi onora numele. Ea îl iubea în taină care a rămas aşa până în ziua când acesta i-a mărturisit iubirea. El i-a vorbit pentru prima dată despre Eros, Amor, dorinţă puternică, intensă dar egoistă, cea care transformă pe cel iubit în obiect dar şi despre cea care semnifica iubirea sinceră, cea dintre ei. Adevărata iubire este cea platonică, care poartă denumirea adevăratei dragoste şi poartă numele marelui înţelept Platon şi nu cum o înţeleg azi cei aşa zişi moderni ci moralitatea şi moderaţia. Adevărata dragoste ţinteşte profunzimile sufletului şi nu plăcerile trupeşti, sau modul în care femeia să fie tratată doar ca o făcătoare de copii. Esmeralda îl asculta plină de admiraţie pentru vastele sale cunoştinţe. Când vei dori să afli mai mult despre dragoste în grecia antică, îţi voi vorbi despre cele şase tipuri de dragoste: Eros, Philia, Ludus, Agape, Pragma şi Philautia, care, ca o curiozitate dar şi dreptate spune, cum vrei ca altcineva să te iubească, când tu nici măcar nu ai învăţat să te iubeşti pe tine. Dar ea îi răspundea, nu mă iubesc pe mine cât te iubesc pe tine. Adonis era încântat de Esmeralda, de farmecul şi inteligenţa ei, de fiecare amănunt care-i aparţinea. Din primul moment, de fapt când au realizat legătura dintre ei, într-un acord perfect al inimilor care tresărea puternic de fiecare dată când se întâlneau, nopţile până a doua zi când se revedeau la şcoală, treceau nespus de încet lipsindu-i unul de celălalt. Atunci când părinţii lor au aflat taina dându-şi de fapt seama privindu-i doar, nu au avut nimic de obiectat făcându-se că nu ştiu nimic, dar nici a le impune vreo restricţie. Posibil îşi făceau calcule cu privire la o viitoare contopire a uriaşelor lor averi. Tinerii făceau planuri măreţe de viitor, împreună ridicând stacheta iubirii cu sinceritatea vârstei, pe cele mai înalte culmi. Numai că viaţa merge înainte cu legile ei scrise. Au terminat cu brio liceul, cununile de premianţi le stătea foarte bine spre încântarea şi mândria părinţilor. Balul de terminare a studiilor a fost de o amploare care nu va putea fi uitată vreodată dar, şi acesta a luat sfârşit. Pe cerul visurilor lor nu exista nici o urmă de norişor care să fi umbrit viitorul.

 

Părinţii lui Adonis au hotărât ca el să plece din ţară spre a continua studiile la una din cele mai vechi universităţi din Anglia, şi printre cele mai mari din lume, Cambridge. Atunci când i-a adus la cunoştinţă, cerul de s-ar fi despicat, nu l-ar fi lăsat fără cuvinte. Cum să se despartă de Esmeralda pentru un număr de ani, când cu greu nu se vedeau o zi? A discutat cu tatăl lui, cel care hotăra totul şi nimic nu i-a schimbat decizia, explicându-i, că fata dacă într-adevăr îl iubeşte, îl va aştepta oricât, dacă el nu se va răzgândi sau găsi o altă iubire acolo, înconjurat de atâtea studente. Adonis era îngrozit de cum îi va aduce la cunoştinţă Esmeraldei cele stabilite de tatăl lui şi irevocabil, gândind la viitorul fiului. A venit şi ziua când, mână în mână, apoi îmbrăţişaţi, în parcul plin de flori i-a spus dintr-o suflare. Temându-se a nu i se întâmpla ceva rău iubitei, a încercat să o ia în braţe înainte de a se aşeza pe o bancă. Esmeralda l-a întrebat: „Dar tu ce ai spus tatălui tău? Nu ai avut nimic de spus?” Uluită, intrigată de tăcerea lui îndelungată, a izbucnit în strigăte stridente fără a ţine cont de cei care ar auzi-o: „Să nu te mai văd, să nu mai aud de tine!” Şi întorcându-se să plece, să fugă, disperată, i-a tras două perechi de palme de a răsunat parcul şi la lăsat cu gândurile lui. În zadar a încercat o explicaţie, a-i cere înţelegere, a posibilităţilor de aşteptare, o minimă justificare a dorinţei părinţilor de a-şi consolida studiile ca la revenire să-i poată dărui ei, iubita unică tot binele din lume, căci Esmeralda nu l-a mai primit în sufletul ei care i-l oferise pe tavă, considerându-se trădată în credinţa ei.

 

„Dragoste mare, sărutări şi declaraţii, şi peste noapte îşi face bagajul şi pleacă! Eu unde sunt? Ce repede se schimbă un om! Dar ce? Eu nu pot trăi fără el? Sunt chiar total dependentă de el? Ce soartă am, să trec şi într-un mod atât de crud de la fericire la durere. Unde mai este acum Afrodita, zeiţa dragostei la noi grecii, mult lăudata de el?” Nu l-a primit nici atunci când a sosit ziua plecării şi nu a mai dorit să audă nimic de el. Durerea era uriaşă, aşteptările neîmplinite, nu-i mai acorda nici o şansă. Au urmat zeci şi sute de scrisori doritoare de explicaţii, de înţelegere. Legătura de suflet a fost ruptă, ea nu ar fi renunţat la iubit, indiferent sub ce formă, dacă ar fi fost supusă încercărilor. A încercat şi mama să-I explice, un tânăr, dependent de părinţi, dornic de a fi solid pe propriile-I picioare, pentru un viitor al lor, nu a găsit înţelegere chiar dacă îl iubea atunci mai mult decât proprii părinţi. Ceva s-a rupt în sufletul ei gingaş, a lăsat urme catastrofale făcând ravagii prin inima ei şi, cel puţin pentru moment, prea brutală despărţire a sufletelor, de neînţeles, neadmiţând nici un compromis. Dorinţa sentimentului de răzbunare a fost prima ieşită în calea vieţii distruse de nimeni altcineva decât de iubirea vieţii ei.

 

„Pe măsură ce încercam să mă înţeleg pe mine, gândea, pe el, apoi situaţia, încercam să-i găsesc circumstanţe”. Apoi, totul a intrat în obişnuinţă, dar cu o schimbare totală a comportării Esmeraldei. Nimeni şi nimic nu-i mai intra în voie aşa că, treptat, a început să se izoleze, ea regina tuturor partenerilor, colegilor, cunoştinţelor. A găsit undeva scris şi şi-a însuşit repede conţinutul care spunea: „Nu te agăţa de persoana care pleacă, altfel nu vei mai putea întâmpina persoana care soseşte!” Şi astfel a zidit în sufletul ei un zid protector care să o ajute să treacă de acest prim, dar spera ultim obstacol din viaţă, de a-l trece pe cel care a făcut inima ei să vibreze pentru el, a simţit primii fiori ai dragostei depline, considerându-l dispărut din viaţa ei. Numai că în nopţile ei singuratice, îi apărea mereu în faţa ochilor imaginea lui care o imploră să-l înţeleagă. Va reveni, va fi cu o situaţie sigură, ajutat de familie iar ei vor fi cum şi-au promis, unul al celuilalt pentru tot restul vieţii. Scrisorile lui pe care o perioadă de timp nu le-a deschis, acum, că-i trecuse puţin mânia o atrăgeau, le parcurgea dar că iubirea poate lua pauze, nu a vrut să înţeleagă sub nici un motiv. Îl iubea dar în disperarea ei gândea la cele mai mari cazne la care l-ar supune spre a nu mai avea vreodată o clipă de linişte sufletească.

 

„Părinţii, în special mama cu care era, putem spune şi prietene, îmi explicau că iubitul meu, încă copil, dependent de părinţi şi-a dorit independenţa, dar depindea, pentru întreţinerea lui de asigurarea financiară a părinţilor. Deci, ce era să facă? Şi-a urmat drumul impus, dar niciodată nu ţi-a spus că ar renunţa la tine.”

– Bine mamă, dar atunci când iubeşti, nu renunţi pentru nimic în lume la iubire. Nu am văzut să manifeste durerea despărţirii de mine, ci numai interesul lui neîndrăznind cât de puţin a se împotrivi tatălui lui, ceea ce m-a făcut să înţeleg că nu merităm să lupte pentru dragostea ce i-o purtam.

– Ce făcea el numai cu iubire, dar fără o cât de mică independenţă având şi iubită sau soţie? Dimineaţa iubire, la prânz şi seara reafirmată, iar a doua zi dimineaţa, neavând ce-i da stomacului?

De aici ar fi început deschiderea ochilor conştienţi că banul nu aduce fericirea dar cel puţin o întreţine. Asemenea discuţii se înfiripau aproape zilnic. Nu ameliorau durerea Esmerald ei care privea cu altă convingere situaţia. Se spune că ochii care nu se văd, se uită. Esmeralda nu l-a uitat, nu a putut, deşi a dorit să-l scoată din suflet dar a început să ţeasă în jurul durerii o pânză asemănătoare păianjenului care să o izoleze de gândurile spre el. Şi-l imagina, frumos, inteligent cum era asaltat de ispite şi nu-l vedea din păcate decât vulnerabil, în defavoarea ei. Şi-a impus un comportament admisibil celor ce nu încetau a roi în jurul ei, a o complimenta şi de ce nu, a râvni la frumuseţea ei, dar nu lipsită de a da importanţă şi situaţiei ei materiale. Printre cei mulţi, Amedeo, fiul unui înstărit proprietar, prieten cu tatăl ei o curta cel mai insistent încă de când era Adonis cu ea dar acum, făcând totul a se afla cât mai des în jurul ei.

 

A durat un timp până ce a avut loc o discuţie între ei şi l-a admis că prieten mai apropiat. Era deja un mare pas făcut cu intenţia de a-l uita treptat pe Adonis. Părinţii nu vedeau nimic rău viitorului fetei lor, ba chiar au încurajat văzând primele semne de apropiere dintre ei. Mama, cea care dorea să fie prima care să afle situaţia sufletească a fiicei o tot descosea mereu:

– Ei? Ce părere ai de noul tău adorator? Uneori, să ştii că te invidiez.Parcă ieri eram eu cea adorată dar uite că timpul a trecut. M-am căsătorit cu tatăl tău, recunosc, nu dintr-o dragoste ieşită din comun, dar prieteni buni de la început, iar azi, ne iubim, şi asta nu înseamnă că am uitat prima iubire care s-a încăpăţânat să rămâie undeva închisă în cotloanele inimii de ieri. Viaţa, precum remarci şi tu, merge înainte, şi cu noi dar şi fără. Se spune că în întreaga lume, nu există un om de neînlocuit.

 

Ce a intervenit la scurt timp nu ştie nici azi, dar într-o zi s-au pomenit cu familia lui Amedeo, veniţi într-o vizită neaşteptată, neprogramată conform unui protocol existent, cu un uriaş coş plin cu flori şi alături, vizibile două sticle de şampanie.

– Ce eveniment ieşit din comun vă aduce la noi, dragi prieteni?

– Într-adevăr, un mare eveniment care nu a avut loc încă… dar urgentaţi de dorinţa fiului nostru care ne-a rugat să dăm pondere dorinţei lui, de a cere mâna Esmeraldei ,dacă ea şi voi nu aţi avea ceva împotrivă!

– Dar vă rog să intraţi, să ocupaţi un loc, să stăm de vorbă. E ceva deosebit în ceea ce spuneaţi şi ca părinţi, desigur ţinând cont de ce doresc tinerii, să discutăm dorinţa şi cererea voastră. Din punctul nostru de vedere, nu vedem ce le-ar sta împotrivă. Dorim să-i auzim pe ei ce părere au, ei fiind eroii.

 

Amedeo, în ciuda anilor care-i avea în plus faţă de Esmeralda, plin de curaj de regulă, acum, timid, roşu încins la faţa care-i ardea cu un foc lăuntric, îşi declară printr-o lungă şi nesfârşită tiradă, cererea mâinii Esmeraldei. Luată prin surprindere, îi spusese într-o discuţie anterioară presupusă explicativă, că nu-l iubeşte dar are pentru el o stimă şi respect, îl simte ca prieten şi de ar fi să fie, în timp, are suficiente calităţi spre a deschide calea sentimentelor. A fost suficient spre a-şi ruga părinţii a merge să-l susţină în realizarea visurilor lui, de a o cere în căsătorie pe Esmeralda.

– Dacă există anumite piedici care ar mai necesita discuţii spre a găsi cea mai fericită cale a le îndepărta, mai putem aştepta, spuse mama Esmeraldei, în încercarea ei de a o ajuta.                                                                                                                          – – – Piedici? Doar părerea Esmeraldei e importantă! Doresc să o asigur, dar şi pe dumneavoastră, părinţii ei, că eu o iubesc nespus de mult, că voi face tot ce îmi va sta în putinţă a-i satisface orice dorinţă spre a o ştii fericită împreună şi alături de mine.

– Ei, ce spui Esmeralda, ridicăm o cupă de şampanie în cinstea acestui deosebit eveniment?

 

Esmeralda avu parte de o trecere în revistă sub privirile întrebătoare şi în aşteptarea răspunsului, într-o retrăire a clipelor iubirii ei nevinovate dăruite dar nu apreciate la înălţimea lor de Adonis. Dornică de răzbunarea mocnită în suflet de mult spre a-l învăţa minte, care, dureros, dar lăsându-i urme în suflet, pentru o viaţă de regrete ireparabile şi în furia ei, se grăbi a aproba cererea în căsătorie şi nu fuga din faţa ei. Au urmat discuţiile conform timpurilor cu privire la zestre, unde vor locui şi speranţa de a fii împreună, cum fiecare doreşte, până ce viaţa li se va termina. Nunta, eveniment deosebit, neaşteptat chiar în asemenea condiţii, a avut loc la puţin timp, iar masa propriu zisă a invitaţiilor nu va fi uitată niciodată prin bogăţia ei, iar vinurile au excelat prin calitatea lor. Au primit consistente cadouri, pentru moment a uitat trecutul neîmplinit şi speranţele, dar nu pentru mult timp. Când a realizat că aparţine altui bărbat decât celui iubit, era deja măritată. Cel puţin se ştia iubită fără limite şi asta îi mai îndulcea viaţa zilnică.

Amedeo nu ştia ce să-i ofere spre a o simţi fericită şi era sigur că timpul dar şi sentimentele Esmeraldei se vor schimba în favoarea lui. Esmeralda, mai iute la mânie, dar Amedeo nu era omul cu care să te poţi certa. „Îmi declara dragostea cu orice ocazie, mă înţelegea, mă aştepta din dorinţa de a se infiltra cât mai mult în inima mea sperând a ajunge la iubire”. Rar în discuţiile care aveau loc între ei, Amedeo îi spunea Esmeraldei:                                                                                                                                     – Dacă vrei să descoperi ce avem împreună, va trebuie să şi învesteşti, astfel să poţi verifica ce domină, ce avem în comun, sau ce ne desparte. Ce am realizat şi nu ce regretăm din ce ar fi trebuit să fie şi nu a fost.

 

Esmeralda îşi dădea seama ce îl frământă pe Amedeo care trebuia să recunoască, făcea totul a pătrunde în sufletul ei. „Asta nu însemna că în multele mele răgazuri de timp nu mă pierdeam în visarea acelor timpuri în care eram complet dăruită sufleteşte lui Adonis. Îi găseam oarecari scuze dar fără a avea cel puţin vreo presimţire, doar visam la aceleaşi lucruri, vom fi împreună, sentimentele erau depline, în aşteptarea înfăptuirii visurilor, de a fii împreună şi totuşi…”

 

A dominat ce nu dorea, îndepărtarea de ea plecând la studii. În ciuda asigurărilor că numai sentimentele vor triumfa şi visurile se vor împlini. „Eu l-am acuzat de ce dacă a ştiut, nu mi-a spus din timp, de ce a ţinut totul ascuns? El mi-a jurat că a aflat când era deja înscris, că anii vor trece că zilele dacă iubirea lor se va menţine. Ce importanţă are depărtarea geografică, ce-i drept mare, dacă sufletele lor sunt pline unul cu celălalt? Ne-am aflat că pe un câmp de luptă. Adonis era încă un copil şi nu şi-a putut asuma responsabilitatea…” Dacă se căsătoreau înainte de a pleca, poate era soluţia la care Esmeralda se aştepta. Nu el a hotărât ci părinţii lui considerând că de se vor iubi suficient de mult, atunci ea îl va aştepta. „Uite că viaţa te supune multor verificări şi cine rezistă, învinge. Acum, prea târziu a mai modifica ceva în viaţa în care i-a dat altă soartă” Se gândea adesea dacă el, acolo departe, o va înlocui sau îi va păstra iubirea nealterată. Dacă sentimentele vor rămâne neafectate de schimbarea survenită în viaţa ei, acum soţia altuia. Oare, cum o judeca el după tăcerea ei la toate insistenţele dar şi la hotărârea ei de a se căsători nu cu el, dragostea imensă, viaţa ei ci cu un străin, un om de conjunctură de moment, de furie, de răzbunare.

 

„Momente de regret? Eu am făcut pasul, eu răspund în faţa vieţii! Am crezut în Adonis mai mult decât în mine. Dar ce fac? Mă disculp? Nu, dar am procedat cum nu trebuia neaşteptându-l! Şi dacă aşteptam şi dădeam greş? Doar avea acolo suficiente ispite şi mă trezeam cu el însurat şi eu îl aşteptam? Nu ar fi fost acelaşi lucru? Nu îmi răspundeam vorbind cu mine, el mă aştepta?.Comportamentul meu venit din disperare m-a dus la ce m-a dus. Nu contest, este un bărbat minunat dar…de nu ar fi fost loc fie cel puţin pentru acest dar…Nu pot crede că anumite forţe mi-au determinat hotărârea ci din propria-mi neîmplinire. Am reuşit oare să-l uit? Sau m-am adaptat noii vieţi care mi s-a oferit? Doar nu trebuia să-l previn că tot ce azi este valabil, mâine posibil a nu exista. Nici eu nu credeam într-o astfel de posibilitate. Eu nu am ezitat, îl iubeam, el mi-a confirmat sentimentele care mi le purta. Am exagerat, regret în suflet duritatea cu care l-am tratat, timpul era prea scurt de-l voi regreta sau nu sau a verifica cel puţin cât ne lipsim unul celuilalt. Atunci m-a întrebat ce poate face, atâta timp cât nu-i acord încrederea ce i se cuvine. Fiecare în parte are povestea vieţii lui iar acum este prea târziu. La ce ar mai ajuta recapitularea ei? Ce curios mi se pare a numi sensul vieţii cândva, deja trecut. Nu a trecut şi recunosc în sufletul meu. Amintirile clipelor în care zburam încântată de fericire e tot ce mi-a mai rămas. Nu pot împărţi cu nimeni vină sau nevinovăţia mea în felul cum am procedat. Îmi asum întreaga responsabilitate şi plătesc azi, graba zilei de ieri. Filozofia vieţii a continuat după legile ei. Încercarea de diluare a grabei? Până când să-l fi aşteptat? Şi dacă? Revine mereu. Dacă îl iubeam cum afirm, l-aş fi aşteptat toată viaţa ar fi răspunsul cel mai aproape de adevăr. Nu am făcut-o, mi-e mai uşor a-l acuza? Ambiţia, orgoliul rănit mi-au anulat răbdarea de a-l aştepta, a crede în el care nu mi-a încurajat cu nimic dorinţa. Am acceptat noul neavând cu cine mă consulta cel puţin a afla şi o părere mai bună decât cea luată. Ştiu că la un moment dat, mama mi-a şi spus…”:

– Dacă-ţi place bine dar dacă nu, refuză a merge, mai departe!

 

„Am mers mai departe. Regret? Nu am prea multe a-i reproşa dar, nu este chiar atât de risipitor, nici cu cuvintele cât părea spre a mă cuceri. Este mereu un zâmbet, amabilitatea şi diplomaţia lui uneori mă deranjează, Am impresia că mereu pozează, nu-l accept în victimă a sentimentelor. Nu riscă chiar cu atâta uşurinţă ceea ce mă face să cred că e un om foarte calculat. Are pentru mine timp oricând îl solicit. Mergem la teatru, participăm la diferite întâlniri, găsim diverse plăceri comune dar mă cam deranjează că nu am timpul meu în care să fac ceea ce vreau. El spune repetând parcă spre a-mi spăla creierul că mereu împreună, îl voi apropia sufletului meu, dorinţa lui cea mai mare, dar vibraţia sufletului meu i-o datorez doar gândurilor spre Adonis care cred că sughite de câte ori îl pomenesc. Nu m-am întrebat ce şi cum gândeşte el despre mine,acolo unde singur, are tot timpul a gândi ştiindu-mă a altui bărbat, chiar dacă doar oficial. La început mi-a scris zilnic dar în supărarea mea, nici nu am avut curiozitatea de a deschide plicurile. După mult timp i-am scris pe scurt despre intenţiile părinţilor de a răspunde cererii în căsătorie a unui pretendent. Nu mi-a răspuns înciudat, lăsând la voia întâmplării la fel cum m-a lăsat el pe mine. Am înţeles, a dominat orgoliul lui de bărbat. Indiferenţa considerată de mine a lui, m-a ajutat să convin asupra viitorului fără el. Un iubit, un om adevărat ar fi alergat ca un disperat a nu pierde, fie chiar în ultima clipă.

 

Asta era gândirea mea când la un singur gest aş fi renunţat cu uşurinţă a merge, mai departe. Mi-a lăsat tăcerea şi hotărârea numai mie. Atunci am înţeles că nu vrea, nu poate, nu simte mai mult şi că drumurile noastre au fost doar pavate cu bunele intenţii, dar se despart. I-am dat lui prioritate, dar jignit în sentimente a tăcut, a lăsat să înţeleg că nu i-a rămas decât dezamăgirea faţă de sentimentele ce credea că i le-am dăruit cândva. Am înţeles că oamenii dacă ajung să se despartă, nu o fac pentru o zi sau două, era vorba despre soarta mea, dar am luat hotărârea cu sufletul neîmplinit. Norii s-au adunat şi cerul dragostei noastre care strălucea până mai ieri s-a întunecat. Ce mai conta cine se făcea vinovat? Am considerat că el, acum noi… că nu am avut puterea de a schimba ce se putea şi încă nu era prea târziu. Dăruisem prea mult şi nu am mai avut oare resurse? Gata! O nouă viaţă cum va fi!? Dar, se va putea numi viaţă? De ce să nu am încredere în Amedeo că îl voi putea iubi cum am iubit cândva? Dacă va fi un bărbat bun cum mi-l doresc, cum mi l-am dorit în visele mele, de ce nu i-aş dărui sentimentele mele? Are suficiente calităţi! Dar e destul oare? Aceste, zise amănunte, au făcut ca cererea lui în căsătorie să fie amânată câtva timp, că după el ar fi venit imediat ce-l aprobam. Totul va depinde de mine, de el. Nu era cel din suflet, era puţin egoist, dar masca pe cât posibil… Nu intrăm într-o aventură trecătoare şi am ales riscul de a ajunge la sentimente în timp sau a dispare tot. Depinde ce voi acumula. Nu mă schimb şi nu voi încerca să-l schimb nici pe el. Uneori chiar viaţa e o încercare. Împotriva preceptelor societăţii, nicăieri nu scrie pentru mine a sta o viaţă împreună cu el dacă nu se va ridica la cerinţele sufletului meu.”

 

Amedeo era inginer viticol. Absolvent al facultăţii de horticultură printre primii, a cerut ca perioada de practică după absolvire, dacă e posibil, să fie repartizat la Tulcea, oraşul lui natal. Zilnic spre a-i fi cât mai aproape, îmi povestea despre realizări dar şi greutăţile întâmpinate, în special cu vechile mentalităţi ale viticultorilor care nu primeau noul, sau dacă da, în primeau cu multe oscilaţii. A primit şi repartizarea definitivă unde şi-a dorit. Transformase activitatea zilnică într-o continuă cercetare. Devenise din spusele lui mult mai răbdător, mai grijuliu şi mai iubitor şi în special faţă de mine. Acum eram soţ şi soţie. Nu pot spune că în timp am rămas nepăsătoare faţă de frumosul lui comportament pe care îl ştiam şi simţit, nu reuşeam să uit nici amănuntele iubirii faţă de Adonis, dar am lăsat sentimentul de prietenie să domine, sperând că într-o bună zi voi reuşi să fac acel pas uriaş uneori, de la prietenie la dragoste.

 

El nu pierdea nici o ocazie a mă lăuda tuturor, şi nu sub influenţa lui Bachus. Îl simţeam cum oftă în sufletul lui aşteptând clipa când îi voi spune că îl iubesc dar mă abţineam a fi formalistă, tocmai că îl stimăm mult. Nu ar fi fost greu a pronunţa cuvintele aşteptate de el dar nu doream să joc teatru ci să aştept ziua când va veni şi dacă va veni, din suflet. La una din recepţiile date în onoarea unui şef de la Bucureşti, la terminarea controlului, printre vorbitori el a rostit: «Vinul ne însoţeşte de la naştere până la moarte şi nu există motiv a-l neglija. Ridic acest pahar în cinstea distinsului oaspete, a iubitei mele soţii care mă sprijină şi îmi dă puterea de a mă dărui cu tot sufletul muncii mele…» Am fost mândră de el auzind cuvintele de apreciere a mai marilor şefi, că nu m-a uitat şi de ce nu, că era soţul meu.

 

Adesea, în anturajul nostru, vroiam sau nu venea vorba, mai ales după un pahar de vin, despre prima iubire care nu se uită niciodată. Într-adevăr, la vârsta fragedă când deschidem ochii pentru primul întâlnit, selectat de naivitatea noastră lipsită de experienţă, ne face să credem că e, folosesc expresia celor mai tineri, ca-n filme, cărţi sau piese de teatru. E greu să dai uitării primele bătăi ale inimii, diferite de alte emoţii, gândurile, renumiţii fluturaşi din stomac.

 

La mine, îşi spunea în gând Esmeralda, şi când nu vreau reapar imagini trecute ale clipelor nostalgice şi azi, nu mereu, doar cele plăcute. Mă împotoleam repede. Dacă nu a fost în stare să se ridice şi menţine la înălţimea speranţelor, nu trebuie menţinut în inimă, chiar dacă trecutul nu-l pot şi nu-l voi uita niciodată! Desigur, eram adesea tentată a face comparaţii complet nefolositoare şi netrebuincioase, ba chiar dăunătoare în felul lor. Uneori, cunoşti un om într-o clipă dar suficient a nu-l uita într-o viaţă. Dragostea nu este asemănătoare niciodată ci are particularităţile ei, chiar dacă firesc, la mânie spui cu fermă convingere că este ultima dată când pronunţi cuvântul dragoste. Nu pot să mă amăgesc mai mult decât am făcut-o şi să contest că îmi era teamă oarecum de a nu mai întâlni dragostea. Sigur, Amedeo ar merita să-l iubesc dar încă nu i-am făcut loc, ocupat de Adonis care-mi ocupa cele patru cămăruţe ale inimii mele zbuciumate. Erau şi nu-mi era greu să recunosc… Ocupate şi aşa au rămas când m-am căsătorit cu Amedeo, sufletul, inima, dragostea şi iubirea.

 

Furată de obligaţiile zilnice, din ce în ce mai încântată de sentimentele lui Amedeo faţă de mine, în ultima vreme parcă m-am gândit la Adonis mai rar. Am o viaţă pot spune liniştită, soţul mă iubeşte îmi îndeplineşte tot ce visez chiar, şi totuşi… Am început să mă cert. Ce oare mai vreau? Ce mai aştept de la viaţă? Ce mă fac dacă mâine apare şi un copil? Mai speram în ce minuni? Zilele se scurg cu aceleaşi îndatoriri şi totuşi lângă Amedeo nu simt că mă plictisesc sau că am intrat într-o rutină obişnuită. Dragostea când există se spune că dăinuie trei ani ca apoi, fie să devină prietenie, fie să nu poată fi definită în ce stadiu se află…

 

Lumea vorbeşte!!! Prima veste care mi s-a spus este că Adonis a absolvit cu brio Cambridge-ul şi se reîntoarce în oraş dar unde nu va sta prea mult… I s-a propus o angajare în Anglia de o firmă ascendentă care-i garanta un frumos viitor. Ce repede au şi trecut anii? Se reîntoarce!? Oare cum mai arată? Se vor revedea? Ce-i va spune acum inima? Ce-i va spune dacă va fi întrebată, merita sau nu a-l aştepta? Dar dacă e cu vreo iubită?”

 

Multe mii de alte întrebări şi accente pronunţate ale bătăilor inimii ei greu încercate. Era oarecum intrigată. După atâta timp şi totuşi nu l-a uitat? Ce o mai tenta din ceea ce viaţa i-ar mai fi putut oferi? „Nu mai suntem nici la grădiniţă şi nici la liceu, ci departe de visurile făurite împreună. Cel puţin eu se pare că am deja vechime în căsnicie, la casa mea cum se spune. Am început să fiu cuprinsă de nesiguranţă, de emoţia unei posibile întâlniri şi în condiţii complet diferite de cele în care a plecat. Şi dacă? Despre ce fel de dacă ar mai putea fi vorba? Oare, am mai avea ceva de spus, de explicat? Doar ne-am iubit ca-n poveşti. Şi aşa fiecare loc unde ne-am sărutat îmi retrezea emoţiile, amintirile erau atât de vii, atât de dureroase… Dar să fiu cu capul pe umeri, faptul că nu am rămas împreună spune totul. Îl înţeleg dar niciodată nu l-am acceptat, chiar dacă părinţii prevăzători au crezut în viitorul lui, şi el nu i-a dezminţit cu nimic. Dar dacă ne vom întâlni şi cum nu ar fi posibil locuinţele noastre fiind atât de apropiate? Deodată, m-am trezit privindu-mă la oglindă. Oare, cum mă va vedea azi? Tot aşa de frumoasă sau, ca femeie deja trecută? Mă întreb ce am păstrat eu în suflet despre el? Dar el pentru mine? Există acel spaţiu în care regulile scrise dispar odată cu simplitatea lor complicată.

 

Cât de sigură sunt pe mine? Mă aflu în faţa unui proces în care totul se reflectă în sufletul meu. Atunci când am primit cererea în căsătorie a lui Amedeo, i-am povestit acestuia absolut totul despre sentimentele mele pentru Adonis, pentru a nu intra pe noul făgaş al căsniciei cu neclarităţi sau ascunzişuri. Nu admiteam minciuna şi doream să cunoască de unde pornim la noul drum. M-a asigurat că din punctul lui de vedere are toată înţelegerea sentimentelor mele din trecut şi prezente dar că în tot ce va depinde de el, va face totul a mă convinge că iubirea lui merită împărtăşită şi de mine. Că nu a reuşit, că tot ce mi-a oferit el nu s-a ridicat la înălţimea sentimentelor faţă de Adonis, este un adevăr şi nu realizez cât din vină îi revine lui şi cât mie. Au trecut anii şi sentimentele faţă de el nu s-au schimbat, nu am reuşit ca împreună să ajungem la intensitatea din trecutul meu şi sunt convinsă că lui, nu am ce-i reproşa. Curios dar cea mai mare dorinţă era aceea de a ştii dacă la inevitabila întâlnire a aşa zisului meu trecut voi simţi clipele când eram împreună cu Adonis şi care-mi va fi reacţia. Voi verifica dacă, şi ce a mai rămas ceea ce îmi va schimba sau nu sentimentele faţă de Amedeo. Îmi promit că va fi ultima verificare a existenţei vreunei şanse, fie chiar imaginare, sau nu!

 

Am crezut în sinceritatea dragostei unice dar nici azi nu-mi explic de ce am cedat noilor propuneri şi nu l-am aşteptat? Acum nu-şi mai are rost acest proces ce mi-l fac, nici măcar gândurile, dar recunosc, emoţiile mă copleşesc. Sunt totuşi, îmi rosteşte o voce interioară, femeie măritată, respectată, adulată de soţ şi totuşi ceva din sufletul meu îmi spune că nu sunt fericită. Va trebui să fiu cât posibil de cerebrală în modul cum voi judeca momentul revederii, puterea de a trece peste orice urmă de sentimentalism.”

 

Ne-am reîntâlnit în acea duminică la biserica unde asistam la slujbă împreună de când eram copii. Sosind cu puţină întârziere, am rămas mai în spate. L-am recunoscut imediat dar nu-i vedeam faţa. Numai sufletul meu ar putea spune cât eram de emoţionată. Oare, va simţii cât de aproape îi sunt? Dar ce a aflat despre mine, nu l-a îndepărtat definitiv? Ce şi cum gândeşte oare despre mine? Oare, îi mai spun ceva? Îmi reamintesc cu precizie de acest moment când preotul, acelaşi duhovnic al nostru comun, vorbea la slujba duminicală despre dragoste, puterea ei şi unirea prin căsătoria, accentuând pe dragostea sufletească şi nu doar cea fizică şi cum să luptăm în credinţă, spre a învinge tentaţia păcatului. Mi-au revenit în acele clipe ascultând cuvintele preotului, toate momentele ce parcă rulau prin faţa ochilor ca un film, trăite împreună cu Adonis din copilărie până la maturitatea care se pare, la ea, eu nu am ajuns atunci când trebuia să o şi demonstrez.

 

Nu mi-am putut stăpâni lacrimile ce curgeau şiroind pe faţa mea şi Adonis, simţindu-se parcă privit, a întors instinctiv faţa spre mine şi l-am văzut plângând, sau poate mi s-a părut. A venit imediat spre mine cerându-şi scuze celor pe care-i deranja ieşind din rândul unde stăteau împreună de obicei, simplu, m-a luat de mână, am ieşit din biserică şi ne-am îmbrăţişat, ca-n timpurile noastre a apucat să-mi spună, dar nu m-a eliberat o clipă din strânsoarea cu patimă a braţelor lui. Revederea a fost cu sufletele dintotdeauna de când se ştiau. Lumea întreagă vibra în ei şi în sfârşit Adonis a început să vorbească sau inima lui îndurerată care a pierdut-o:

– Zile şi nopţi am gândit numai la tine şi la sentimentele clădite pentru a rezista o viaţă şi de ce nu, chiar dincolo de ea. Nici de-ar fi vis, nu ştiu dacă vreodată am putea recupera timpul şi faptele irosite şi nu împreună. Te regăsesc sper aceeaşi, cu nimic schimbată sufleteşte de cum erai. Revederea, îţi propun a recupera venind din nou la locul unde inima şi sufletul tău se simte fericită. A recupera distanţa şi depărtarea geografică, cea care ne-a despărţit, dar acum ne poate reuni. Ai putea? Ai dori? Ar fi posibil? Sau va rămâne ca atâtea alte vise neîmplinite? Eu nu te-am judecat şi nici nu o fac. Las doar dragostea să vorbească anulând tot şi din vina cui s-a întâmplat.

– Vrei un răspuns imediat? Ar mai fi posibil!? Încă mai crezi după ce fiecare din noi a ales drumul său de moment? Dragul meu drag, am aflat că mâine vei pleca spre noul tău loc de muncă şi ceea ce îţi promit eu, este, că voi veni la gară spre a te conduce cu sufletul şi în numele a tot ce a fost între noi. Acum am o responsabilitate faţă de turnura vieţii, o îndatorire doar. Dar există! Nu văd cum am putea schimba soarta!?

– Dar, nu e vorba de schimbat, ci doar a pune ordine firească în viaţa noastră. Eu doresc iubirea ta, visul nostru, chiar dacă în timp, toate relele se vor anula, şterge orice urmă a orgoliului care ne-a distrus drumul cerut de sentimentele noastre.

 

„Ochii ne străluceau de fericirea momentului, iubirea exista, se menţinuse la aceeaşi temperatură, totul părea ca înainte, nimic schimbat, din nou emoţii. Aş fi strigat în gura mare: „Da, te urmez, iubirea mea!”. A urmat o noapte albă. Mereu reactualizam clipele care nu au dispărut niciodată. Totul părea că nu ne-am despărţit nici măcar o clipă. Uite că întâlnirea mult visată a avut loc, el mi-a declarat că totul poate fi ca înainte, iar eu nu i-am dat decât aceeaşi nesiguranţă. El aştepta un răspuns dar, nu l-a primit, încă. Sufletele noastre, în ciuda celor grave petrecute între noi, eu căsătorită, doar el s-a păstrat pentru mine. Era poate ultima încercare, şansa de a repara ce se mai putea. Dar se putea oare? Ce puţin timp ne-a mai rămas.Voi mai putea numi viaţă, zilele care mi-au mai rămas?”

 

***

Gara oraşului avea forma unei ambarcaţiuni, reconstruită destul de târziu, la început ca o baracă, şi ea mutată în amplasamente diferite. Din gară se vine şi pleacă în toate direcţiile iar venirea sau plecarea cuiva este imposibil a nu fi urmată de emoţii, de plânsul care face parte din echipamentul emoţional. O dată cu el ne eliberăm de stresul acumulat, continuăm a conştientiza emoţiile şi chiar de a le înfrunta,te ajută chiar dacă arată vulnerabilitatea fiecăruia dar doboară zidurile emoţionale.

 

„Am ajuns la gară cu puţin timp înainte de plecarea trenului care-mi răpea pentru totdeauna dragostea mea de-o viaţă, şi convinsă, pentru o viaţă. Soţul m-a înţeles încă odată arborând calm, dar în realitate fierbând de indignare. După atăţia ani şi tot nu l-am uitat!”

– Îl conduc, doar atât te mai rog, poate va fi ultimul drum, i-am spus cerându-i încă odată permisiunea.

 

„Adonis era la geamul vagonului în aşteptarea de a mă vedea pentru ultima oară. Aştepta. Inima îi spunea că voi veni. A tresărit când a văzut-o pe Esmeralda lui care şi-a ţinut promisiunea de a-l conduce la tren dar, cu soţul ei, stăpânul ei de azi. Mai erau doar câteva minute şi trenul i-l va duce iar departe de sufletul ei şi acum, pentru totdeauna!”                                                                                                                                            

 

– Dragul meu, îi spuse Esmeralda lui Amedeo, urc puţin spre a-i spune adio pentru totdeauna fostei iubiri şi promit că te eliberez de povara sufletului tău care m-a înţeles întotdeauna. În rest, cum va vrea soarta noastră.

 

În acel moment, de altfel din noapte ferm hotărâtă, urcând în tren, rememorând spusele lui Al. Dumas le-a repetat cu voce tare: „Ultimul rămas bun, în dragoste este acela care nu se spune. De la fereastra vagonului, ultima imagine a soţului a fost cea în care puternica dragostea regăsită, a învins. Strâns îmbrăţişaţi cu iubirea în sufletele lor, fluturând o batistă, şi ea plină de lacrimile împlinirii…

 

A mai reuşit să spună: „Rămâi cu bine şi iartă-mi plecarea, dar chemarea a fost mult mai puternică. Iubirea m-a chemat la viaţă! Îţi doresc fericire. O meriţi din plin şi sper că mă vei ierta şi îţi vei găsi pe cea care să te merite!”

 

Iubirea nu este niciodată slabă, gingaşă sau delicată. Ea şi numai ea este cea dătătoare de fericire. Încă odată a dat dreptate spuselor lui Antoine de Saint-Exupéry: „Adevărata iubire începe de acolo de unde tu nu mai aştepţi nimic în schimb!” Nu există rău fără bine şi nu putem fi întotdeauna obiectivi fără a şi greşi…

—————————————–

Berthold-Tellu ABERMAN

Nazareth Illit, Israel

31 decembrie 2017

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here