1. Skip to Menu
  2. Skip to Content
  3. Skip to Footer>

Acasă

PDF Imprimare Email

Scris de Emilia Ţuţuianu Vineri, 20 Iulie 2012 18:59

O frunză...şi-ncă o frunză...şi apoi, rar şi încet, altele se deprindeau din coroana copacului din faţa Universităţii, întorcându-se spre pământul care le hrănise. Nu, nu mai voiau să fie regine, să privească de sus lumea, voiau să se amestece cu iarba verde de acasă,   cu ghinda, cu castanele care-şi anunţau venirea pe pământ cu pocnete ce marcau triumful coacerii fructului. Doreau să fie una cu pământul, să simtă şi ele paşii grei ai oamenilor împovăraţi de gânduri.

Privind la jocul frunzelor, Ioana îşi dădu seama că îi plăcuse întotdeauna toamna.  Pentru ea era un anotimp ciudat: bogat şi trist, paradoxal – vesel şi plin de regrete.

Simţea chemarea ...

Locurile copilăriei o doreau.

Gata!...Hotărârea a fost luată!...Va porni spre casa bunicilor, cuibul fericirii ei.

Ajunse spre seară, când soarele scăpăta spre asfinţit, aruncând ca un bulgăre de foc ultimele raze de soare peste casa de la poalele muntelui...

Crepusculul cobora în cascadă de nori negri

Acel negru al dezolării neputincioase, care izbucneşte parcă din dezlănţuirea lăuntrului...

Cu aviditatea orbului, Ioana privea cerul pentru a-i fura o fărâmă de lumină.

Pe andaluziene cărări de aducere aminte, pornea singură, în liniştea nopţii...

Se trezeau în ea toate amărăciunile, şi amintirile  unei vieţi, ce a trecut ca tăvălugul peste fiinţa ei,  lăsând în urmă şanţuri adânci.

„Viaţa se iveşte din pământ şi dacă nu iubeşti viaţa, rădăcinile tale nu se vor putea înfinge niciodată destul de adânc pentru a zămisli ce-i frumos şi drept. Fiecare fiinţă este un  pom ..."  aude de departe, peste timp, glasul bunicului...

Păşind prin iarba mătăsoasă spre iazul copilăriei sale, copleşită de emoţiile trecutului, parcă îi aude vocea caldă, blândă  cu care o răsfăţa...

Dragostea bunicilor i-a aprins în suflet o lumină, ce i-a încălzit fiorul amintirilor...

Acum totul se schimbase, trecuse, şi orice ar fi făcut nu o mai putea ajuta. Sufletul îi era plin de gânduri şi frig...Strângând pumnii şi închizând ochii, simţi că nu mai are pe cine chema, pe cine striga...

„Când lumina din suflet arde, lumea toată se umple de iubire". – aude vocea bunicii ce-i trezeşte în interiorul fiinţei fioruri adânci...Cohorte temporale ale unor defilări de imagini secvenţiale, se succedau prin sufletul ei...Era ca o relaţie comunicaţională bilaterală, între trecut şi prezent, care o  învăluia şi o copleşea în egală măsură.

Gândindu-se la viaţa bunicilor ei, îşi dădu seama că nu va putea exista o explicaţie simplă a tot ceea ce a fost.

Bunica făcea parte dintre bătrânii înţelepţi ai timpurilor. Poate că visase să ajungă ceva în viaţă...dar lumea satului, avea pe-atunci legile ei nescrise.

O fată era măritată de la vârstă timpurie. Ceva zestre.. şi-un om gospodar.. şi gata – la căsătorie!.

Dar, ea era însetată de cunoaştere. Îi plăcea să citească foarte mult. Îşi formase o mică bibliotecă pe care o considera un bun numai al ei, un altar, la care ea nu înălţa rugăciuni, ci primea sentimente, trăiri şi descoperea taine,  pe care nu şi le putea explica.

Acolo Ioana a citit primele cărţi. În rafturile ce miroseau încă a lemn de brad i-a descoperit pe I.Creangă, M.Eminescu, A.Vlahuţă, M.Eliade,I.Slavici, C.Negruzzi, R.Cioflec, C.Ghiban, dar şi pe Balzac (cu toată istoria pitorească a Franţei, începând cu sec. al XIV şi ajungând până în sec al XVII-lea), apoi V.Hugo cu cartea sa „Omul care râde", o carte la care de multe ori s-a oprit descifrând noi şi noi sensuri despre viaţă – şi pe care bunica o compara cu acea imagine „mască" ce   fiecare om o poartă în adâncurile sale – dar şi pe A.Dumas, S.A.Tokarev, şi mulţi alţii.

Ioana întinse o mână ...luă o carte – fila-i îngălbenită- şi-i pare că în ea regăseşte umbra degetelor aspre de muncă ale fiinţei îndrăgite de ea. Simte din    nou mirosul de măr, apoi ca-ntr-o avalanşă de parfumuri se cufundă în mireasma  perelor busuioace, a gutuilor şi acea mireasmă o face să retrăiască clipele nemuritoare ce i le-a dăruit ea – bunica.

Anii, timpul, ploaia, a luat câte ceva....Multe au intrat în pământ, dar restul a devenit parfumul amintirilor, de care nu se va putea despărţi niciodată.

Aveau o casă mică, cu pereţii albi, cu un pătul pentru fân şi animale, în care nu de puţine ori se ascundea, pentru a-i face să o caute...

În faţa casei se întindea o pădure tânără de brad peste care se revărsa cerul cu norii pufoşi şi albi  ca nişte fesuri de pitici.

De cum venea primăvara toate se trezeau  din somnul iernii: copacii, tufişurile, stâncile, totul mişca, se frământa prinzând viaţă...Verdele copacilor devenea intens şi mireasma pământului pătrundea până în adâncurile fiinţei ei...Atunci, Ioana avea senzaţia că inima ei era o colibă cu miros de măr, în care căuta mereu, ca un pisoi care adulmecă imaginile celor dragi...

Lângă casă se întindea o livadă de meri...Acea livadă a devenit un contor al timpului, al copilăriei, al vieţii ...

Ioana ştia că livada a fost munca şi bucuria bunicului. În limbajul aspectului, al formei, a culorii, fiecare copac îi destăinuia frământările lui.

În ochii albaştri, cu o privire care urca încet pe  sub pleoape, Ioana a   simţit  toată dragostea şi înţelegerea pe care  bunicul o avea pentru livada lui.

Era micuţ, cu talia mlădioasă şi mersul legănat...Faţa îi era plinuţă, veşnic agitată – când blândă, când aprigă...Mâinile mari, osoase, arse de soare, erau cartea deschisă asupra trăirilor din suflet...Ele conturau gesturile, vorbele, gândurile...

Axioma după care se orienta în viaţă pornea de la dragoste, dragostea lui pentru femeia lui, pentru copii lui, pentru livada lui.

„Numai dragostea e cea care te leagă de  cei de lângă tine.. şi de  viaţa"- spunea adesea el.

Minciuna, penibilul, era ceva străin de existenţa lui...A trăit simplu, dezvoltându-ţi calităţile dăruite de Dumnezeu, şi a lăsat în urmă amintirea datoriei împlinite.

Afinitatea dintre bunici a fost mereu pentru Ioana o taină...Dăruindu-şi totul, ei şi-au clădit un adăpost pentru o  iubire de o viaţă. În ziua când femeia i-a plecat spre stele, cel rămas a continuat să existe doar ca un suflet rupt în două...

„Fiecare om are un înger, lui trebuie să-i spunem tot adevărul, altfel el nu mai trece să te vadă" – spunea bunica.

Şi, nu puţine au fost  nopţile ce au trecut prin sufletul bunicului,  vorbindu-i acelui înger despre singurătatea lui!

Ioana se ridică...Iazul reflecta lumina lunii şi farmecul nopţii o durea...Frumuseţea acelor locuri lovea asemenea unei săbii cu două tăiuşuri...

Iubea acest loc!.. Venise aici pentru a prinde curaj...Dar toţi plecaseră în lumea umbrelor...Numai pădurile rămaseră...

Întrebări chinuitoare o înăbuşeau...Aici era casa ei ! Rădăcinile fiinţei ei.

„Când eşti dezamăgită, când sufletul ţi-e ostenit de necazuri să nu adormi, să deschizi ochii, să te uiţi la tot ce-i viu în jurul tău şi să-ţi spui: vreau să fac cutare şi cutare lucru. Şi cu răbdare şi muncă ai să reuşeşti. Altminteri... " – se auzi de  departe glasul bunicului...

Acum înţelegea dezamăgirea, singurătatea, durerea pricinuită de nimicuri...Simţea mirosul răşinii şi simţea că aici era locul ei, căminul ei...Dar nu mai erau cei care îi dăruiseră atâta iubire, atâta bunătate...Cei care o învăţaseră că dragostea trebuie să fie curată  nu numai în ochii lumii, ci în faţa propriei sale conştiinţe, şi că trebuie împărtăşită cu cinste...

Gândul acesta era ca o orgă ale cărei sunete armonioase  ţâşneau în acorduri şi dezacorduri cu întreaga ei fiinţă ...

Ghemuindu-se în ea, Ioana, copleşită de scurgerea materială a timpului, simţi în  trupul şi sufletul ei puterea aripilor pentru un nou zbor...

Un sturz cânta în desişul pădurii şi cântecul lui părea a spune „priveşte, sunt fericit, viaţa e atât de frumoasă"  – se cutremură uşor, ca şi cum s-ar fi împlinit o profeţie...

Clopotele mănăstirii Râşca răsunau în noapte...Cu privirea pierdută pe cerul întunecat Ioana simţea puternic mirosul de iarbă, de răşină de brad, simţea răsuflarea pământului.Se gândeşte pentru o clipă, răzleţ, la povestea gnosticilor care vorbesc despre coborârea sufletelor printre planete către pământ, adunând în drumul lor elementele de care are nevoie pentru viaţa umană...

Trăise destule întâmplări care să o pună în gardă împotriva  acelor „calităţi" întâlnite la oameni...

Nu mai era copila facil încrezătoare din tinereţe. Întâmplări dureroase, sau fericite i-au marcat viaţa, răsplătind-o cu  galoanele maturizării...

Copilăria fusese un scurt şi mic eden. Doar dragostea bunicilor a rămas reală, caldă, adevărată în faţa timpului care a trecut...Ea i-a dăruit mirosul de măr al vieţii, al iubirii, al plenitudinii...A făcut-o să reziste sugestibilităţii înrobitoare, tentaţiilor contaminatoare, trecând peste obstacole cu multă înţelegere şi răbdare....Pentru o clipă îi veni în minte o mică întâmplare pe care a trăit-o demult, când era doar la o fragedă vârstă   a  înţelesurilor.

Urma cursurile de balet...Trecând prin dificultăţi materiale nu a putut să-şi cumpere încălţămintea necesară...Şi-a cusut atunci, cu ajutorul unei croitorese pricepute, o pereche de opincuţe albe de vinilin, pe care spera să le poarte, până şi-ar fi cumpărat altele. ....Dar nu a fost să fie aşa. Profesoara care o antrena, când a zărit „creaţia" din picioarele ei a izbucnit în modulaţii sonore: „ce înseamnă asta?.. e o jignire adusăsportului... să nu mai intri în clasă..."- cuvintele curgeau pe un ton ofensat şi se înfigeau în sufletul copilului de câţiva anişori.

Peste câteva zile, locul ei era ocupat de altcineva, care purta în picioare ceea ce profesoara dorea să vadă...Cei zece ani de efort fuseseră aproape zadarnici...Un vis s-a frânt, un vis s-a spulberat,

Când a intrat la balet a concurat cu nepoata profesoarei şi s-a dovedit a fi mai bună...La vârsta aceea nu putea înţelege ce este forţa invidiei.. Peste ani, Ioana s-a întrebat mereu  ce putuse avea comun  firea aceea ghimpoasă, cu sensibilitatea unui astfel de arte...

Probabil că, incapacitatea de a vedea necesitatea şi valoarea în propria-i viaţă a dus-o spre o hipermetropie a sufletului.

Pentru Ioana, baletul însemnase emoţii tulburătoare, calea spre viaţă, profunzime, maturitate, forţa motivatoare a vieţii însăşi.

Pentru profesoară, oare, ce însemnase?... s-a întrebat nu de puţine ori Ioana.

Întâlnind-o pe stradă, la câteva zile de la acel incident, şi salutând-o nu i-a răspuns decât cu un zâmbet onctuos de fatuitate...Atunci a simţit, pentru prima dată, cum mirosul de măr din sufletul ei dispare...

Acel comportament, încălcarea celei mai elementare etici, era ceva greu de acceptat pentru un copil aflat la început de drum...

Soarta, viaţa i-a mai oferit astfel de scene ...Şi chiar mai rău...

Anii au trecut, lăsând în urma lor brazda adâncă a paşilor lor...

Într-o zi Ioana a întâlnit un om. Un om ce a devenit un fel de secret al sufletului ei...

Bătaia de inimă, care a însoţit acel secret, a generat dorinţa uriaşă de a ierta şi de iubi pe toată lumea...

Sentimentele pentru el o făcură să-şi cunoască propriul ei suflet, în care descifra sensuri noi, tainice, mai adânci ca sevele pământului...Era a o briză adusă de mare, fără ca privirea să zărească ţărmul.

Era iubirea..

Îi admira osteneala mâinilor lui, casa, livada care, erau ferestre deschise spre florile de măr a sufletului ei....În fiecare copac, din livada lui, ea vedea o ucenicie a voinţei, o răbufnire a curajului, o dăruire  către pământul din care îşi trăgea puterea...

Poteci lungi, cu peluze străjuite de meri se pierdeau departe, fără a le putea cuprinde cu privirea...Rădăcinile adânci ale copacilor smulgeau pământului acea sevă, care se revărsa în ramurile ce se înălţau spre lumină, ca nişte emisari ai fiinţei lui...O putere neînţeleasă, pe care nu o vedea dar o simţea în adâncul fiinţei ei, a unit-o cu el şi i-a umplut sufletul dincolo de voinţă.

Emisarii aceia au trecut, lăsând în urmă apusurile rănite, nopţile albe, dimineţile cenuşii...

Amintiri frumoase îşi făceau drum fără milă prin trupul zbuciumat al Ioanei...Trecutul devenea  totuna cu frunzele de toamnă, pe care un val repede şi tulbure le aşeza la picioarele ei ...

Casa bătrânească, bătută cu şiţă şi înnegrită de ploi, atinsă de mâna timpului, o privea acum străin, cu umerii obosiţi de atâtea încercări...

Grajdul, pătulul pentru fân nu mai exista...Livada răspândea în noapte o pace adâncă. Ferindu-se de tot ceea ce o putea atinge,

Ioana se simţi vinovată că tulbură cu supărările ei acea pace sfântă, care era dincolo de cunoaştere şi înţelegere...Liniştea pe care o simţea, dar din care se excludea pe ea, pentru că cei care o reprezenta nu mai existau, o învăluia uşor, cu singurătatea nopţii...

Măicuţa

Mănăstirile – lăcaşuri de rugăciune şi puritate spirituală – te cheamă să-ţi găseşti liniştea pierdută sau să-ţi aminteşti, când eşti fericit, că totul vine de la Dumnezeu.

Aşezate în zone picturale, peisajul ce-ţi îmbată privirea, aerul sănătos ce-ţi umple trupul, devin o osmoză perfectă cu rugăciunile măicuţelor  înălţate către ceruri, pentru ca Divinitatea să-şi reverse asupra omenirii harurile ei.

În popasul de la Agapia simţi toate acestea...

Uiţi de viaţa cotidiană, cu cerinţele, cu împlinirile şi neîmplinirile  ei. Trăieşti într-o altă lume, în care esenţa trăirii este religia. Ochii tăi caută mereu – dimineaţa şi seara – iar în zilele de sărbătoare şi la prânz , şirul de femei, care-au părăsit tot ce-i lumesc şi s-au unit cu Cristos.

Tresari – pasul lor e uşor, faţa lor e veselă, mersul grăbit. Pentru ele nu există minutul întârzierii, fiindcă dangătul clopotului ce anunţă utrenia sau vecernia face parte din fiinţa lor.

Iarna se luptă cu nămeţii, iar vara, cu vestimentaţia lor pe care n-o pot schimba nici când sunt zile toride.

Ele se luptă cu natura, cu ele însele, pentru a purta neîntinată dăruirea lor sacralităţii.

Din şirul de măicuţe se desprinde imaginea Ştefanei – cea care mi-a fost prietenă şi ocrotitoare şi care, dincolo de moarte va rămâne mereu în sufletul meu ca un prototip al luptei dintre omenesc şi sacru. O perioadă grea din viaţa ei mi-a confirmat ce-nseamnă puterea credinţei, a înţelegerii ...şi a acceptării

Nu mai ştiu exact când a început acel proces transformator în alchimia sufletului ei, obnubilaţia şi lupta interioară imperceptibilă pentru cei din jur, dar care în interior surpa, îşi făcea loc şi devora întreaga-i fiinţă.

Poate din ziua în care a aflat că mai are puţin de trăit...!

Din ziua aceea, teama a dus-o spre un tărâm dominat de durere şi singurătate.

Poate, din ziua aceea, suferinţa nu a mai putut fi înţeleasă cu ajutorul raţiunii ...Mă gândesc acum cu strângere de inimă la toţi acei ani, la acele interminabile nopţi, când lacrimi fierbinţi udau perna ei, când boala săpa adânc în trupul  ostenit şi nu avea cu cine să discute, să-i ceară un sfat, sau să-i împărtăşească un gând.

Singură...

Trăind ceva diferit de felul de credinţă despre care învăţase ...Dăruindu-i iubirea lui Dumnezeu şi-a clădit din ea un adăpost de pace, ce constituia o siguranţă în tot ceea ce făcea...Siguranţa aceea dispăruse ...Acum teama o alunga din acel adăpost...

Legea dragostei era încălcată.

Crezul vieţii ei a fost dominat de ordine,  echilibru, şi corectitudine...Acum echilibrul se surpa,  iar acordul încheiat se clătina ...

În tinereţe fusese o femeie puternică, robustă, gata să muncească de la ivirea zorilor până târziu în noapte...Pe chipul ei era mereu un surâs, care dădea farmec aparte trăsăturilor aspre...Purta o rochie de tafta neagră, care foşnea la cea mai mică mişcare, un sovon negru îi acoperea fruntea şi obrajii, iar ochii mari neliniştiţi,  răspândeau în jur o mare bunătate.

Maica Ştefania te întâmpina întotdeauna cu multă generozitate şi căldură  când îi treceai pragul casei.

Mergeam la prietena mea în fiecare vară, când zilele erau pline de căldura şi lumina soarelui...Doream revenirea în acele locuri, ca o pecetluire a unei iubiri pe care am trăit-o şi am admis-o în sufletul meu pentru totdeauna...Casa măicuţei Ştefania era un mic eden .. Camera ei era deosebită prin prezenţa busuiocului care domnea  tot timpul într-o vază albă  de pe masa rotundă din mijlocul camerei...Scaune de palisandru cu spătar înalt, înconjurau măsuţa.. În  colţul camerei, păstra o vitrină foarte veche, de generaţii întregi, care era plină de mici comori: iconiţe, cutiuţe cu smirnă şi tămâie...iar o candelă mică, aprinsă tot timpul, revărsa în jur o lumină blândă, ce învăluia camera într-o linişte şi pace duhovnicească adâncă.

Aveam obiceiul să stăm de vorbă în fiecare seară în balconul casei, să privim apusul de soare de la Agapia...Petunii multicolore ajungeau până la balconul nostru, învăluindu-ne în mireasma lor...

O putere ocultă, cu imnuri pastorale se revărsa noaptea şi transparenţa ei era aşa de uşoară, încât pătrundeai cu privirea sufletului şoaptele pline de modulaţii ale îngerilor ce străjuiau pădurea din spatele casei...

Nu mă gândeam la ceva anume, nu puteam să mă gândesc, mă contopeam cu natura şi mă înfioram odată cu faldurile pădurii, odată cu şipotul apei, cu razele curate ale lunii ce se revărsau în cascada de lumină peste Agapia, de parcă nu eram eu, eram toate acestea laolaltă.

Şi deodată, totul s-a schimbat ...Nimic din ceea ce simţeam nu a mai avut o semnificaţie simplă... Zi de zi măicuţa Ştefania devenea o altă fiinţă...Ceva ce era inseparabil de boala ei ... Ceea ce pierduse, risipind în obsesii şi stări anxioase, implacabile se risipi...

Analiza lucrurilor nu o putea duce prea departe, dar iubirea îi putea aduna sufletul la un loc...

Nu putea eluda destinul prin orbire sau inacceptare... Trăiri abisale, străine până atunci, au provocat prefaceri profunde, reevaluări radicale, nebănuite...Nevoită să privească în propria-i inimă, fără precepte teologice şi fără ochelari spirituali, a înţeles în cele din urmă că viaţa este o emulaţie, ce-şi trage seva din adâncurile fiinţei noastre, din iubire şi recunoştinţă...Când a înţeles asta s-a eliberat de temeri...

Acceptarea avea nevoie de linişte, de dragoste şi numai din interior putea primi asta...

Ornicul timpului rămas era pe  sfârşite ...

În seara aceea maica Ştefania strângea în mână un buchet de vâzdoage...

Abundenţa trandafirilor risipiţi pretutindeni umplea grădina de o mireasmă ameţitoare...

Zâmbetul larg, luminos, dispăruse de pe faţa ei şi o pace plină de resemnare îi luase locul...

„-Viaţa ne risipeşte, ne amăgeşte cu multe năluci – începu ea cu o voce şoptită – şi povara grijilor face uneori să uităm ceea ce Dumnezeu aşteptă de le noi. Să nu uiţi niciodată că, numai în credinţă şi iubire putem fi împăcaţi, fericiţi...numai ele te pot ajuta să păstrezi curăţenia şi candoarea sufletului"....Cuvintele ei zburau în noapte, îmbrăţişând tăcerea şi liniştea sufletului şi am înţeles atunci că aştepta somnul în care să-şi poată odihni  gândurile grele. La ce bun să spun că nici o suferinţă nu poate să atingă deznădejdea?

Comentarii (1)
1 Duminică, 22 Iulie 2012 17:08
Horga Mihai ,roman-ROMANIA
Amintiri din casa bunicilor,care vorbeau în pilde,iar cugetările lor dovedesc că erau un îndreptar în viaţă, fiind preluate de o nepoţică norocoasă,crescută în spiritul respectării valorilor morale ale lumii satului moldovenesc...Pilduitor! Sugerez extinderea la nivel de roman,autoarea având reale aplecări spre meditaţie.FELICITĂRI!

Adaugă comentariu

Nume:
Email:
Comentariu:
  Cod de verificare, litere mari fără spaţii.
Cod de verificate:
  Cultura

Youtube şi Gândacul

Gandacul de Colorado

Gandacul de Colorado

Premiera muzicala in Colorado
Gandacul de Colorado

Ne gasesti si pe:

facebooktwitter

Comentarii site

Toate comentariile

banner_60_160

E-Connect Cadouri

econnect

Ce părere aveţi despre noul site Gandacul de Colorado?

 

 

 

 

 

 


  Rezultate

banner_160_600
  • Banner

Rubrici ziar

Ce rubrici noi aţi dori să conţină ziarul?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


  Rezultate

banner_160_600