1. Skip to Menu
  2. Skip to Content
  3. Skip to Footer>

DE LA EMINESCU LA GRIGORE VIERU

PDF Imprimare Email

Scris de Catinca AGACHE Sâmbătă, 11 Iunie 2011 16:09

EMINESCU--VIERU-wbViaţa literară românească cunoaşte după 1989 un fenomen aproape paradoxal: „bătălia pentru Eminescu" - mai exact bătălia pentru un mit  statornicit ca atare de G. Călinescu -, determinată de cei care au creat „cazul Eminescu" („Dilema",1998). Când se credea că totul este aşezat pentru totdeauna şi că nimic nou nu mai poate surprinde în ceea ce priveşte viaţa şi opera poetului naţional, apar nenumărate surprize editoriale[1], se nasc polemici aproape interminabile care par să fi împărţit scriitorimea română în două tabere aparent ireconciliabile, ambele nedemonstrând altceva în ultimă instanţă decât că Eminescu este  viu,  mai actual ca oricând, se află printre noi, sintetizând nu numai geniul poporului roman, ci însăşi conştiinţa, esenţa sufletului lui, argumentând o dată în plus ca fiind „atât de român încât este universal" (M.Dragomirescu). Este pus în valoare astfel realitatea că  recuperarea lui Eminescu constituie un proces ce nu s-a terminat, că posteritatea lui rămâne o perenă, facinantă provocare. În această „bătălie" s-au înscris şi scriitorii români de dincolo de Prut care au avut de întâmpinat în plus contestatarii din interior („Flux"),  luând atitudine, editându-l în seriile de Opere  (editurile Litera, Cartier, Gunivas), îngrijite de eminescologi renumiţi şi apărând cu noi şi primenite exegeze (Mihai Cimpoi).

 

Modelul Eminescu a funcţionat altfel în Basarabia de-a lungul istoriei sale zbuciumate[2], fiind văzut nu numai  sub aspectul de inegalabil poet naţional ci şi de autentic patriot, cu o înaltă conştiinţă morală, onestitate şi sensibilitate, apărător al ideii de românism şi al acestei provincii istorice româneşti greu încercate, deşi la  moştenirea publicistică eminesciană accesul a fost foarte târziu. În condiţiile vitrege în care multă vreme (până spre sfârşitul anilor 50) nu s-a editat nicio carte în limba română, folclorul poetic românesc păstrat pe cale orală a suplinind în mare această lipsă, Eminescu,  descoperit  cu întârziere de generaţia şaizecistă, a fost asumat şi identificat cu însăşi limba română. În percepţia majorităţii românilor basarabeni, imaginea geniului tutelar este suprapusă peste cea a lui Isus, prin forţa sacrificiului ce exprimă însuşi destinul tragic al acestui ţinut. Se ştie că problema Basarabiei a reprezentat o constantă în activitatea jurnalistică a lui Eminescu, publicistul genial care a fost neputând rămâne indiferent la o chestiune atât de delicată şi dureroasă, cu atât mai mult cu cât a fost contemporan unor momente  istorice legate de aceasta  -  retrocedarea (1856) unei părţi a teritoriului ei  anexat abuziv în 1812, apoi reanexarea („A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominaţiunii ruseşti") [3]. Tocmai de la verbul lui neiertător vizând nedreptatea istorică faţă de aceasta cât şi faţă de Ardeal, de la  atenţionarea privind  „măsurile silnice pentru stârpirea românismului" şi argumentarea ideii de unitate naţională se trage, de altfel, martiriul său. De aceea a  fost receptat ca poet esenţial şi simbol al românităţii, ce le-a dat basarabenilor forţa în subscrierea fenomenului rezistenţei împotriva rusificării şi sovietizării forţate, deznaţionalizării după un plan diabolic centrat pe crearea în paralel a curentului moldovenismului, românofob, alimentat cu furie până-n zilele noastre, având ca scop pulverizarea lor ca naţie. După 1940, cultul lui Eminescu a reprezentat unica cale de salvare din neantul ce le ameninţa însăşi existenţa „fiinţială". Chiar în faza interzicerii lui, „mitul său lucrător" a produs fenomenul miraculos al relansării „românismului cultural"(A.D.Rachieru) în Basarabia. Literatura şi cultura română din acest spaţiu au stat astfel dintotdeauna sub semnul lui Eminescu, s-a centrat pe modelul Eminescu ca „măsură a fiinţei naţionale" (Constantin Noica), el exprimând unica soluţie de revigorare, de renaştere.  Literatura şi cultura română din Basarabia  a fost una de rezistenţă în condiţii foarte dure şi tăria, miracolul basarabean în sine, şi-au găsit ca punct durabil tocmai acest vector de spiritualitate românească care a fost şi continuă să fie Eminescu. Numai privindu-se prin el, românii din Basarabia s-au putut regăsi ca naţie, istorie, tradiţie, cultură, limbă, deşi lupta cu falsul glotonim („limba moldovenescă"), cu înrolaţii lui slujitori,  nu s-a încheiat încă, înscriindu-se în ceea ce Grigore Vieru numea „tragismul Limbii Române de pe teritoriul Basarabiei". [4]. De aceea  Ion Druţă îl numea pe Eminescu, încă din 1970, „un hotar al conştiinţei". De aceea Mihai Cimpoi, acest titan al criticii literare postdecembriste care a marcat o nouă etapă în receptarea eminesciană, îl vede ca o „biblie lucrătoare", ca cel care  a luminat drumul basarabenilor spre „regăsirea ontologică", spre salvarea ca naţie („Moldovenii din Est s-au salvat prin Eminescu"). Mişcarea pentru redeşteptare şi lupta pentru limbă, alfabet-grafie latină, identitate natională, tricolor, începută prin 1988, cu puţin înainte de revoluţia română, pe el l-a avut ca factor dinamizator, putându-se spune astfel că prin Eminescu Basarabia, literatura română din hotarele ei, condamnată decenii în şir a fiinţa într-un dureros „exil interior", au revenit la matcă.  A fost interzis, editat  în haina chirilică sau tradus  în limba rusă şi redescoperit târziu, dar, miracol sau nu,  la simpla rostire a numelui lui au vibrat sufletele celor înscrişi în „bătălia pentru Basarabia". Eminescu a fost cântecul care-a înaripat şi chemat la luptă, care nu i-a lăsat să se frângă. De aceea, poate nicăieri Eminescu nu se bucură de atâta preţuire ca între românii de dincolo de Prut. Lingviştii Ion Dumeniuc, Eugen Coşeriu, Valeriu Rusu, Silviu Berejan, Nicolae Corlăţeanu, Haralambie Corbu, Anatol Petrencu, scriitorii Nicolai Costenco, Liviu Damian, Ion Vatamanu, Dumitru Matcovschi, Aureliu Busuioc, Vladimir Beşleagă,  Vasile Vasilache, Spiridon Vangheli ş.m.a. au vegheat la hotarele Limbii şi Literaturii Române din Basarabia al căror simbol este chiar Eminescu.

Din „copacul Eminescu" (Lucian Blaga) a răsărit şi Grigore Vieru, ca o necesitate istorică a continuării luptei în noul context creat, deschizînd larg uşile unei mişcări de renaştere culturală timid manifestate până atunci, iar alături de el alţi uluitori poeţi şi patrioţi basarabeni  mai ales din mai tânăra generaţie (Nicolae Dabija, Ion Hadârcă, Leonida Lari, Iulian Filip, Vasile Romanciuc, Andrei Strâmbeanu, Doina şi Ion Aldea Teodorovici, Andrei Vartic ş.a.), refăcînd astfel legătura cu perioada interbelică a literaturii române privite  ca întreg.  Purtând în inimă  pe Eminescu şi Tricolorul românesc, Grigore Vieru a fost „vîrful de lance" al luptei scriitorimii, intelectualităţii basarabene pentru limbă, istorie şi neam, deşi el însuşi recunoaşte că istoria i-a dictat aceasta („Eu nu sunt un luptător. M-a urcat pe baricade durerea din sufletul meu şi nevoile. Eu sunt o fire mai mult dramatică..."). Taxaţi nemilos după 1989 de „elitiştii" de la Bucureşti dar şi de emulii lor din  interiorul tinerei republici („paşoptişti", etc), el şi confraţii  de-aceeaşi simţire şi-au asumat ca pe o necesitate istorică misiunea de „poeţi ai cetăţii".  Lor şi miilor de actori mai puţin cunoscuţi, care au înţeles că  trebuie să se înroleze în marea bătălie, precum modelul lor Eminescu, li se datorează renaşterea  basarabeană de după acest an de hotar. Cel care l-a readus pe Eminescu în spaţiul public basarabean într-o perioadă de cruntă sovietizare şi „moldovenizare", a fost Grigore Vieru, poemul său Legământ (1964) reprezentând un altfel de imn naţional, delimitând începutul acestui proces  de regăsire prin geniul  tutelar şi limba română. Profesiunea de credinţă a lui Eminescu („Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe un nor de aur din marea de amar") a lucrat astfel şi asupra  sa, Grigore Vieru fiind astăzi un poet-simbol al Basarabiei,  cel mai mare şi mai iubit  poet contemporan român basarabean.

Situat în prelungirea poetului, jurnalistului şi patriotului român Mihai Eminescu,  ca două destine legate prin fire nevăzute, ca înalte conştiinţe ale neamului, el este înlănţuit întru eternitate în armonia şi muzicalitatea poeziei lui, a Limbii Române înseşi, în iubirea imensă pentru pământul românesc, pentru poporul pe care, şi unul şi celălalt, l-au dorit unit pentru veşnicie  între aceleaşi hotare istorice. Soarta a vrut aşa ca ziua de naştere a lui Eminescu, aniversarea a 160 de ani de la aceasta, să fie legată de cea a plecării definitive şi aşezării alături de el, în eternitate,  a lui Grigore Vieru.  S-a afirmat despre el că este „lacrima lui Eminescu"  şi nu s-a greşit, în zâmbetul lui  blând revărsat peste lume, în simplitatea lui profundă, în întreaga fiinţă sensibilă oglindită în cuvânt, stând forţa şi tăria afirmate în toată opera sa, în toată viaţa sa, pe linia modelului atât de „lucrător" în Basarabia. Dacă românilor din interiorul ţării li s-a părut firesc să aibă acces direct la opera lui Eminescu (excluzând o scurtă perioadă postbelică), pentru conaţionalii din Basarabia, ca şi pentru cei din Bucovina, fenomenul nu s-a produs de la sine, ci a presupus o continuă măsurare cu timpul, cu istoria, spre a obţine acest drept.

Vieru însuşi mărturiseşte că face parte din „cea mai tragică generaţie de scriitori"care n-au avut intrare la cartea românească şi că el însuşi a intrat târziu în posesia unui volum de versuri de Eminescu, că fascinanta întâlnire cu el s-a produs întâmplător abia în timpul studenţiei, că l-a citit „prin crăpătura băncii", că tot prin el a descoperit Ţara despre care nu ştia decât ceea ce-i povestise mama şi că numai astfel s-a descoperit pe sine. Mărturisirea sa este, poate, unul dintre cele mai emoţionante şi pline de miez gânduri despre Eminescu („Cred că aveam 19 ani când am văzut şi am luat în mână cartea sa. Descoperindu-l pe Eminescu, mi-am descoperit sufletul. Eminescu este o cetate cu o singură intrare şi cu o sută de ieşiri. Intri în ea, iei aminte la toate, înveţi, te învoiniceşti, apoi ieşi pe unde crezi tu că-i mai bine ducând mai departe făclia graiului şi spiritul neamului tău. Important, la început, este să găseşti intrarea, să cunoşti semnele ei, să nu le încurci. Eminescu, dacă vreţi, este izvorul, este lacrima de foc a Universului"). Ea se  adăugă  atâtor şi atâtor sintagme célèbre care reprezintă imensul respect şi iubirea sinceră manifestate pentru „omul deplin al culturii româneşti" (Constantin Noica), nu mortificate însă ci mereu proaspete,  şi traduc astfel realitatea unui  Eminescu care a atins coarda cea mai sensibilă a poporului său, pătrunzând adânc în mentalul acestuia, performanţă rară înscrisă şi de Grigore Vieru. Până a-l descoperi ca „steaua care ne păstrează",  şi-a adăpat setea  din cântecele româneşti, dar odată intrat în contact cu opera lui, Eminescu a devenit pentru dânsul primul dascăl, primul manual de limbă română („Primul manual de limbă română, manual de istorie şi primul manual de suflet, dacă se poate spune aşa, este Eminescu...Primul meu dascăl este Eminescu, iar ceilalţi Goga şi Blaga...Cântecul, până l-am descoperit pe Eminescu, mi-a fost manual de istorie... şi azi cântecul la noi e un manual de istorie").

Într-o realitate extreme de dură, în care tot ceea ce ţinea de limba şi istoria strămoşească era interzis (simpla lor rostire în perioada imediat postbelică fiind chiar pedepsită cu ani grei de gulag[5]), Eminescu, odată readus în acest spaţiu cultural de Vieru, a fost trecut sub tăcere de autorităţi. De altfel, tulburătorul poem  Legământ, publicat în 1964 în revista „Nistrul", închinată acestui „Shakespeare al românilor" – cum îl numea G.B.Shaw[6] -  este în fapt un testament care cuprinde o premoniţie a ceea ce avea să se însemne plecarea lui (15-16 ianuarie2009) la „strămoşi" şi la întâlnirea astrală cu Eminescu, având cartea acestuia în mână („ Ştiu: cândva, la miez de noapte,/ Ori la răsărit de Soare,/ Stinge-mi-s-or ochii mie/ Tot deasupra cărţii Sale"). Cuprinde, în acelaşi timp, un mesaj încărcat de adânci semnificaţii vizând continuarea, ducerea mai departe şi păzirea cu sfinţenie  a moştenirii lui culturale („Ci să nu închideţi cartea/ ca pe recile-mi pleoape./ S-o lăsaţi aşa deschisă,/ Ca băiatul meu ori fata/ Să citească mai departe/ Ce n-a reuşit nici tata."), ca şi odihna sa veşnică sub semnul lui Eminescu, sub care a trăit  toată viaţa („Iar de n-au s-auză dânşii/ Al străvechii slove bucium, /Aşezaţi-mi-o ca pernă/ Cu toţi codrii ei în zbucium"), ca „ostaş de linia întâi" (Andrei Strâmbeanu) ce a fost, precum  acesta. Minimalizată, ca întreaga poezia de factură social-patriotică, de mulţi dintre cei care nu cunosc îndeaproape literatura română din Basarabia ce a evoluat într-un anumit context de care nu poate fi ruptă, opera sa poetică - de dragoste,  metafizică, mesianic-publicistică - trăieşte în sufletele românilor, bucurându-se de o largă notorietate la care visează, fără succes,  mulţi dintre cei ce se grăbesc cu etichetările nedrepte.

Dar câţi dintre aceştia ştiu că Grigore Vieru este cel care, pentru prima dată, publică în Basarabia o poezie închinată „poetului nepereche "(G. Călinescu), alte câteva dedicate (în volumul ce înscrie adevăratul său debut editorial – Numele tău, 1968, cu o prefaţă de Ion Druţă) lui Lucian Blaga, Tudor Arghezi,  Marin Sorescu, Nicolae Labiş, Constantin Brâncuşi când numele acestora era aproape necunoscut şi nerostit, o altă poezie despre drapelul românesc, - Curcubeul, înclusă în volumul Trei iezi (1970), carte interzisă şi topită imediat după publicare -, sau că a introdus, tot pentru întâia oară, în primul abecedar alcătuit pentru copiii Basarabiei pagini din Eminescu, Rebreanu, Blaga, din folclorul românesc, că a realizat primul abecedar pentru preşcolari - Albinuţa (1970, împreună cu Spiridon Vangheli, în alfabet chirilic, evident, reeditat după 1989 în grafie latină) – după care au învăţat şi învaţă încă  generaţii întregi de copii basarabeni -, că a publicat primul text cu grafie latină în „Literatura şi Arta"(1989) -, că a înaripat masele cu versurile sale (în Mişcarea pentru Eliberare Naţională) puse pe note de el însuşi sau de Eugen Doga, Ion şi Doina Aldea Teodorovici, interpretate cutremurător de aceştia sau de mulţi alţii  şi devenite notorii, întrate aproape în folclor prin popularitatea lor, redeşteptând astfel sentimentul naţional, că a fost unul dintre fondatorii Frontului Popular din Moldova (1989) şi ai Marii Adunări Naţionale (27 august 1989), că a participat la a XIII-a sesiune a Sovietului Suprem al R.S.S.Moldovenească unde s-a votat Limba română ca limbă oficială şi alfabetul latin, că a refuzat, împreună cu Eugen Doga, să  scrie un nou text (respectiv, muzica) în locul imnului „Deşteaptă-te române" anulat de neo-comunişti în 1994, aruncând anatema asupra celor ce se vor preta la o asemenea trădare („Dreptatea istorică va blestema poeţii şi compozitorii care vor îndrăzni să ridice mâna asupra Imnului Naţional Deşteaptă-te române"), că  a adus unul dintre cele mai frumoase elogii Limbii Române şi cele mai solide argumente împotriva glotonimului „limbă moldovenească" susţinut de neo-comunişti în discursul de primire la Academia de Ştriinţe a Republicii Moldova (Testament/Limba Română, oastea noastră naţională, 30 august/7 septembrie  2007)?

Izbucnind ca figură singulară  a apărării acestor valori, într-o perioadă în care patria-patriotismul-poezia patriotică au început a fi considerale noţiuni răsuflate în România,  atrăgând după el o întreagă suită de poeţi-patrioţi din Basarabia, nici nu se putea să nu deranjeze în stânga sau în dreapta Prutului pe cei străini de asemenea sentimente,  dar şi-a atras în schimb imensa iubire a poporului. Ca şi idolul său Eminescu, a luptat toată viaţa cu armele scrisului şi fapta pentru redeşteptarea neamului, jertfindu-se pentru  „adevărul despre fiinţa românească (Mihai Cimpoi). Adevărat  poeta vates, pe linia mesianismului lui Goga, şi-a pus întreaga sa operă - poezii, muzică pe versuri, publicistică, aforisme, lucrări în colaborare,  interviuri-dialoguri - în slujba poporului din care se trage („Din clipa când am simţit povara dragostei de ţară, de atunci a început să nu-mi mai fie frică de moarte"), a adevărului  privind fiinţa românească. De aceea Academia Română l-a propus pentru  Premiul Nobel pentru Pace (1992), cum Eugen Simion afirma despre Eminescu („Poetul Mihai Eminescu ar fi meritat Premiul Nobel pentru literatură, dar acest premiu nu se acordă postum").  De altfel, Grigore Vieru însuşi mărturiseşte că toată viaţa a visat România  pentru a fi mai aproape de Eminescu şi  limba română („Dacă visul unora este să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul"). Imediat după prima vizită făcută înŢară[7] (într-o delegaţie oficială de scriitori ruşi, la propunerea lui Jukov Akim), o vizită tulburătoare care i-a marcat întreaga existenţă, publică o poezie superbă, scăpată de cenzură prin simbolistica bine drapată („De-acum aş putea/ Şi fără picioare trăi/ Da, fără ele -/ La cine voiam să ajung/ Am ajuns..."). Un  alt  poem  dedicat marelui său model liric şi moral  -  Eminescu – este ceea ce s-ar putea numi o poezie muzicală,  transformată imediat într-un adevărat imn al luptei pentru redeşteptarea conştiinţei neamului. Alături de alte versuri ale sale înscrise sub semnul poeziei de opinie, poemul-cântec a stat în faţa tancurilor sovietice (în 1989) pentru apărarea fiinţei naţionale („La zidirea Soarelui se ştie/ Domnul a muncit o veşnicie/ Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu/ Ne-am ales cu Domnul Eminescu/ Domnul cel de pasăre măiastră/ Domnul cel de nemurirea noastră – Eminescu"). Mai ales după 1991, el a scris o poezie oracular-mesianică cu valoarea unui strigăt existenţial. care a înscris un fenomen unic în spaţiul basabean, ca şi în cel larg românesc postdecembrist, fiind cântată de stadioane întregi de tineri  şi circulând asemeni folclorului.

Bagatelizată, din păcate, de ignoranţi sau răuvoitori, de postmoderniştii marcaţi de sindromul demolărilor şi demitizărilor - care n-au privit-o  prin prisma necesarei opere de unire a celor două maluri de Prut prin vers incendiar şi muzică pe care aceasta a făptuit-o, a realităţilor basarabene, a Basarabiei reale care încă mai oscilează între recunoaşterea limbii române sau însuşirea glotonimului „limba moldovenescă", a statutului scriitorului român din Basarabia obligat să fie mereu pe baricade ca model de conştiinţă înaltă patriotică, civică, morală -, ea a căpătat o fabuloasă popularitate. De altfel,  această misiune asumată este mărturisită chiar de Grigore Vieru însuşi ca fiind un imperativ al epocii („Eu sunt un liric, chiar tragic, prăpăstios. Abia aştept ca lucrurile să se aşeze în matca lor pentru a reveni la chemarea mea firească, la poezia lirică...Scriu versuri publicistice. N-am crezut niciodată că voi scrie poezie patriotică, dar la ora actuală consider că n-am dreptul să nu fac acest lucru. Am părăsit altarul poeziei filosofice şi metafizice şi am luat arma pe care a trebuit s-o iau"). Fiinţă fragilă  îmbracă când istoria i-a cerut-o în armură de războinic, el a devenit un adevărat tribun în apărarea fiinţei româneşti, un  profet, simbolul renaşterii naţionale, figura emblematică a Basarabiei  („Ridică-te, Basarabie,/ Trecută prin foc şi sabie,/ Bătută ca vita pe spate,/ Cu biciul legii strâmbate,/ Cu lanţul poruncitoarelor strigăte!/ Ridică-te! Ridică-te! Ridică-te!"). Realizează astfel poeme incendiare, adevărate „inscripţii pe stâlpul porţii" ce  cântă „crinii latiniei" sau  redau drama Basarabiei în noul context istoric şi geopolitic. Versul său capătă acum inflexiuni publicistice, utilizând metafore violente, fiind mai direct, mai ironic, mai  incisiv. Seninul lui se întunecă, tonul devenind solemn, grav,  interogativ sau imperativ, dinamitard, invocându-l ca argument pe Eminescu („ Şi vă uitaţi chiorâş la Prut // Pe-a cărui valuri ce ne dor/ Se scutură de-atâta dor / Toţi teii lui Mihai cel drag / Şi-ntregul doinelor şirag"). Asemeni lui Eminescu, tocmai cel care şi-a fixat ca principal obiectiv moral „apărarea Bisericii Naţionale, a Limbii Române şi a Istoriei Românilor"afirmând că „fără aceste aripi esenţiale nu putem zbura peste Prut", poetul „martir"  al versului românesc (Eugen Simion),  „mare şi adevărat poet"(Nichita Stănescu), n-a fost scutit de atacuri repetate venite dinspre „elitiştii" de Bucureşti cât şi dinspre neliniştiţii tineri colegi de la „Flux"(„Am suferit foarte mult la început pentru atacurile nedrepte din presa bucureşteană, atacuri care m-au durut mai mult decât toate rănile pe care mi le-au făcut străinii. Şi... erau zile când juram să nu mai trec Prutul, eu care o viaţă întreagă am visat să ajung în ţară."). Ele au fost folosite ulterior ca arme în  vitriolantele campanii defăimătoare care l-au rănit adânc, grăbindu-i moartea.

„Cei care l-au chinuit pe Grigore dincolo de Prut n-au mai puţină vină decât cei care l-au chinuit dincoace de Prut" – susţinea  Adrian Păunescu plecat şi el la scurt timp după prietenul său. „Vreau să deplâng - afirma Alex. Ştefănescu[8] - modul nerespectuos în care societatea românească l-a tratat", referindu-se nu la marea parte a românilor ataşaţi de sufletul poeziei lui ci la cei care l-au asasinat puţin câte puţin. Eugen Simion este cel care a descris poate cel mai bine acest fenomen reprezentat de Grigore Vieru („despre Grigore Vieru am putea spune că este ultimul poet cu Basarabia în glas. Un poet mesianic, un poet al tribului său, obsedat de trei mituri: Limba română, Mama şi Unitatea neamului. Un poet elegiac, dar, în ciuda fragilităţii înfăţişării sale şi a vocii sale – moi şi stinse, menite parcă să şoptească o rugăciune, nu să pronunţe propoziţii aspre ca vechii profeţi – un poet dârz, un cuget tare, un spirit incoruptibil. Mulţi i-au înţeles stilul şi mesajul, alţii i-au reproşat mereu faptul că nu este un poet postmodern.

Judecată rea. Vieru nu putea fi postmodern pentru că, spune chiar el, s-a născut şi a crescut într-o istorie imposibilă şi, când a început să scrie, şi-a dat seama că publicul său aşteaptă altceva de la el. Ceva esenţial, spus limpede, ceva despre suferinţele şi bucuriile naţiei sale, atâtea câte sunt. În aceste circumstanţe, poemul «nu poate fi o zbenguiala a cuvintelor"). Un superb, emoţionant  poem-cântec – Reaprindeţi candela („Reaprindeţi candela-n căscioare/ Lângă busuiocul cel mereu-/ Degerat la mâni si la picioare/ Se întoarce-acasă Dumnezeu. / Doamne,Cel din slăvi creştine/ Ce păcate oare-ai săvârşit/ Că te-au dus acolo si pe Tine/ In Siberii fără de sfârşit ?!/ Refren:/ Toate le ierti, / Doamne de sus,/ Cu blândeţe măreaţă/ Chiar şi pe cei care te-au dus/ In Siberii de gheaţă") -, închinat destinului tragic basarabean, el singur ar fi de ajuns pentru a susţine cele afirmate mai sus. .

„Organic legată de poezia eminesciană"(Eugen Simion), înscrisă pe linia de aur Eminescu, Blaga, Nichita Stănescu,  neoromantică,  orfică, metafizică sau  mesianică,  inconfundabilă prin  unitatea tematică şi stilistică, prin frumuseţea şi puritatea de cristal, prin extraordinara lumină şi blâdeţe,  prospeţime şi graţie, prin aplecarea spre arhetipurile ancestrale ca şi prin uimitoarea modernitate,  lirica sa este indubitabil cea mai cântată poezie a secolului XX  (Fănuş Băileşteanu).  Structură eminamente eminesciană, de o mare sensibilitate, Grigore Vieru este cel care a produs sincronizarea cu fenomenul literar românesc din interiorul ţării, fiind un veritabil port-drapel al liricii române din Basarabia. De altfel, el însuşi mărturiseşte cu onestitate raportarea sa la marele model:" Nu sunt decât o lacrimă de-a lui Eminescu." Conceptul lui de poeticitate are ca model etalonul romantic eminescian, la care a adăugat un filon autohton specific, străbătut de simboluri şi motive, miteme tipic vierene,  relevante arhetipuri ale fiinţei naţionale şi mitologiei cotidianului. Imaginarul său poetic,  axat pe câteva teme esenţiale ( Mama, Maternitatea, Femeia – proiectate în planul cosmic, sacru -  Copilăria, Eminescu, Hristos , Patria, Limba Română, Moartea) şi simboluri matriceale (casa, stramosii, plaiul, izvorul, glia, graiul, dorul,  iubita, taina,  misterul cosmic), biblice (Atotziditorul, candela ş.a.) şi istorice (Prutul, "ţara cea Basarabă",  Putna,  Ştefan cel Mare,  Podul de Flori etc.), este de aceea inconfundabil, purtând marca Vieru. Un poem de tinereţe – Cu sângele, cu dorul -  vorbeşte despre această subtilă alcătuire a eului său poetic („M-am amestecat cu viaţa,/ Ca soarele cu dimineaţa,// M-am amestecat cu dorul,/ Ca sângele cu izvorul"), tentaţia orfică –cântecul, sinonim cu poezia – fiind dublată ulterior de cea  mesianică („Cineva sus pe coastă,/ Spală lacrima lunii/ Cu lacrima noastră"- Izvorul).

Poet prin excelenţă al mamei, el dezvoltă ca nimeni altul această mare temă în lirica română contemporană, încărcând-o de o simbolistică adâncă, identificată cu ţara rotundă („Mamă/ Tu eşti Patria mea!" – Mamă, tu eşti...), cu esenţa fiinţei româneşti, cosmicitatea („Uşoară, maică, uşoară,/ C-ai putea să mergi călcând/ Pe seminţele ce zboară/ Între ceruri şi pământ./ În priviri c-un fel de teamă,/ Fericită totuşi eşti/ Iarba ştie cum te cheamă,/ Steaua ştie ce gândeşti." - Făptura mamei ), cu  iubirea absolută („Le-am chemat la mine/pe toate:/ pe Maria, pe Ana, /Pe Alexandra, pe Ioana.../Care întâi va ajunge,/ Pe-aceea- n perete o voi zidi./ Dar din toate femeile/ A venit una singură:/ Mama./ Tu  nu m-ai strigat,/ Fiule?"-  Mică baladă), cu  misterul Facerii (Când m-am născut, pe frunte eu/ Aveam coroană-mpărătească:/ A mamei mână părinteasca,/ A mamei mână părinteasca" -  Mâinile mamei),  cu  moartea însăşi  ca întoarcere sânul naturii („Nu am, moarte, cu tine nimic,/ Eu nici măcar nu te urăsc/ Cum  te blestemă unii, vreau să zic,/ la fel cum lumina pârăsc./ Dar ce-ai face tu si cum ar fi/ De-ai avea mamă şi-ar muri,/ Ce-ai face tu şi cum ar fi/ De-ai avea copii şi-ar muri?!/ Nu am, moarte, cu tine nimic, / Eu nici măcar nu te urăsc./ Vei fi mare tu, eu voi fi mic,/ Dar numai din propria-mi viată trăiesc./ Nu frică, nu teamă/ Milă de tine mi-i,/ Că n-ai avut niciodată mamă,/ Că n-ai avut niciodată copii." – Litanii pentru orgă). La fel sunt poemele care au în centru alte toposuri sacre, precum casa părintească („Tu mă iartă, o, mă iartă,/ Casa mea de humă, tu,/ Despre toate-am scris pe lume,/ Numai despre tine, nu."), neamul („O, neamule, tu,/ adunat grămăjoară,/ ai putea să încapi/ într-o singură icoană."- Acasă), graiul matern sacralizat („Lemn dulce e! Lemn tare!/ Din el vioara-i scoasă/ şi leagănul, şi pragul,/ Şi grinzile la casă"),Fiinţa sacrală („Şi eu ţin atât la mama,/ Că nicicând nu îndrăznesc/ Dumnezeul din privire/ Să mă vâr să-l mâzgâlesc."- Autobiografică) ş.a.

Dar, poate că nicăieri nu se resimte mai bine influenţa modelului poetic  eminescian ca în lirica de dragoste, de mare delicateţe  şi suavitate, adevărate filigrane în care este turnată o gamă întreagă de trăiri şi sentimente („Vreau să te văd, femeie,/ sau vino să mă vezi,/ Mi-e dor de iarba crudă/ A ochilor verzi;// De-a'tale negre gene/ Ce tremură uşor/ Ca aburul de ploaie/ deasupra codrilor.// - Vreau să te văd, bărbate,/ Sau vino să mă vezi,/ E timpul coasei, iată,/ În ochii mei cei verzi.// Coseşte, hai – ca iarba,/ Cu rouă şi cu stea,/ Mai deasă şi mai verde/ Să crească-n urma ta." - Vreau să te văd; „Iubire! Tu, cea ocrotită / De dulcele luminii mirt, / Ca miezul unei sfinte azimi/ De coaja ei doar ocrotit. // Înconjurată de lumină, / Tu însăţi din lumină vii. / Pre tine doar te am pe lume/ Şi nu voi alte veşnicii. // Iubire! Ram de rouă sfântă, / Cânt  unic, o, ce mă adaşti. / asupra-ngândurării mele/ Tu nu plângi lacrima – o naşti." - Leac divin). De o extraordinară liricitate şi modernitate, unele dintre poemele sale de dragoste sunt mici capodopere („Draga i-a fugit cu altul./ S-a ascuns în codru. Uuu!/ El a smuls pădurea toată,/ Însă n-a găsit-o, nu./ El a smuls pădurea toată/ Şi s-o are începu./ Şi-a arat pădurea toată.../ Însă n-a găsit-o, nu."- Pădure, verde pădure).

Ca şi la Eminescu, iubita însă este proiectată în plan astral, sacral, în cosmicitate, contopită în cele din urmă cu însăşi întoarcerea mioritică în natură („Merg eu dimineaţa, în frunte,/ Cu spicele albe în braţe/ Ale părului mamei./ Mergi tu după mine, iubito,/ Cu spicul fierbinte la piept/ Al lacrimii tale./ Vine moartea din urmă/ Cu spicele roşii în braţe/ Ale sângelui meu –/ Ea care nimic niciodată/ Nu înapoiază./ Şi toţi suntem luminaţi/ De-o bucurie neînţeleasă"- Ars poetica). De altfel, Grigore Vieru însuşi mărturiseşte  că este, prin excelenţă, un poet al iubirii („Sunt deci un poet al iubirii, iar iubirea este a poeziei. Iubirea este singura dreptate pe lumea asta. Iubirea este o jertfă zilnică. Păcat că măreţia sacrificiului o găsim mai mult în singurătatea iubirii.") -  sentiment pe care s-a axat destinul său („Dacă n-ar fi iubirea, m-aş teme de viaţă"). Cel care afirma „am descoperit frumuseţea Limbii Române în poezie, iar în Limba Română mi-am descoperit Ţara" s-a constituit el însuşi într-un model de înaltă conştiinţă şi integritate morală  („Sunt fericit/ Că n-am cântat păunii."- Despre fericire ).

A trăit în simplitate, iubit de cei mulţi, urât de cei puţini la suflet, asemeni lui Eminescu, şi a plecat, dintrodată, la marea întâlnire, chemat de acesta, biografia şi opera sa, primul şi cel din urmă drum, întâlnindu-se cu forţă de destin în aura genialităţii celui care i-a alungat sentimentul  de exilat în propria limbă,  luminându-i  drumul. A plecat la întâlnirea cu Eminescu scriindu-şi din timp şi epitaful („Sunt iarbă şi mai mult nu pot fi"), dând , din vreme, şi explicaţiile acestuia („ A fi simplu nu e treabă uşoară. Afi simplu înseamnă să mori câte puţin în fiecare zi, în numele celor mulţi, până te preschimbi în iarbă. Iar mai simplu ca iarba ce poate fi?"). Supranumit „un Eminescu al Basarabiei", în fapt un nou Eminescu al tuturor românilor,  marele poet al Basarabiei şi al întregii literaturi române contemporane „nu place celor cărora nu le place nici Eminescu şi place tuturor celor care-l iubesc pe Eminescu" – afirmă prietenul său Andrei Strâmbeanu. S-a aşezat lângă Eminescu, în spaţiul rarefiat rezervat spiritelor înalte, aşa cum la Iaşi, în Grădina Copou, bustul lui se odihneşte aproape de cel al „poetului nepereche" întru eternitate, ca într-o împreunare metaforică în Ruga lui Brâncuşi pentru un destin mai bun românesc.  „Dacă există o veşnicie românească, această veşnicie ar trebui să se numească Vieru, fiindcă ea ne cuprinde pe toţi."- scria Ion Miloş la dispariţia fulgerătoare a prietenului său. Mitizat încă din timpul vieţii, Grigore Vieru s-a „judecat"singur, cu aceeaşi luciditate şi onestitate care i-a caracterizat întreaga viaţă,  pentru posteritate („Nu sunt un mare poet. Nu harul ci lacrima mea e mare.").

----------------------------------------------

[1] Catinca Agache. Receptarea lui Eminescu după 1989,  2011

[2] Mihai Eminescu. Basarabia 1812, Verba,  1991, 2011

[3] Mihai Eminescu.  România în lupta cu panslavismul, ,,Timpul" , iunie, 1878.; Basarabia, numele şi întinderea ei, ,,Timpul", 13 martie, 1878.)

[4]iGrigore Vieru.Testament/ Limba Română, oastea noastră naţională, 30 august/ 7 septembrie  2007, Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova

[5] Nicolai Costenco ş.a.iu

[6] în scrisoarea (în facsimil) ce precede volumaşul de numai 20 de pagini apărut la Londra, Editura Kegan Paul, în 1930 -  o traducere în  engleză de Éstelle Sylvia Pankhurst şi I.O.Ştefanovici-Svensk, cu un cuvânt înainte de Nicolae Iorga , considerată de acelaşi G.B.Shaw, „o carte uluitoare" -, poetul român impresionând prin aceea că  „a ridicat acest fin de siècle din agonia sa"

[7]i Se întâlneşte acum cu redacţia revistei „Secolul XX", cu Dan Hăulică, Şt.Aug.Doinaş ş.a.

[8]iu Alex Ştefănescu. Glorie de-o zi, „România literară", 6-23 ian., 2009l matern

Comentarii (2)
2 Vineri, 04 Mai 2012 18:02
Bunul Pastor
Fiule,un singur om poate schimba lumea,si acesta esti tu...
1 Miercuri, 04 Ianuarie 2012 17:38
Actorul Vasile Butnaru
Anul 2005.Monodrama"INGERUL"de Leonida Lari.Premiera in Cetatea Unirii-Alba Iulia.Anul 2007.Monodrama"Basarabia Martira"de Nicolae Dabija.Premiera la Uniunea Scriitorilor din Moldova.Anul 2009.Monodrama"Ridica-te,Basarabie!"de Grigore Vieru.Premiera la Uniunea Scriitorilor din Moldova.Urmeaza Miscarea facuta de Noua Generatie educata si instruita in Spirit Crestin-National care a cutremurat din temelie regimul comunist de ocupatie din Basarabia Martira.(7aprilie2009)

Adaugă comentariu

Nume:
Email:
Comentariu:
  Cod de verificare, litere mari fără spaţii.
Cod de verificate:
  Cultura

Youtube şi Gândacul

Gandacul de Colorado

Gandacul de Colorado

Premiera muzicala in Colorado
Gandacul de Colorado

Ne gasesti si pe:

facebooktwitter

Comentarii site

Toate comentariile

banner_60_160

E-Connect Cadouri

econnect

Ce părere aveţi despre noul site Gandacul de Colorado?

 

 

 

 

 

 


  Rezultate

banner_160_600
  • Banner

Rubrici ziar

Ce rubrici noi aţi dori să conţină ziarul?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


  Rezultate

banner_160_600