Cu mii de ani în urmă, înţelepţii antici chinezi şi greci erau intens preocupaţi de partea aplicativă a filosofiei sau arta de-a trăi, potrivit definiţiei aristotelice: „Filosofia este arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor”. Astfel, nu numai că aproape toţi marii gânditori chinezi, începând cu Confucius şi faimosul său umanism, erau de acord că a guverna înseamnă a rectifica, prin rectificare înţelegând aplicarea de către cârmuitori a celor mai juste forme politice în folosul tuturor supuşilor, dar Meng Zi (Mencius), cel mai de seamă discipol al Maestrului, încă de-atunci (secolul IV î.e.n.) se declara adversar înverşunat al despotismului şi pleda cu curaj pentru deplina egalitate a membrilor unei comunităţi, având convingerea cu două mii de ani înaintea lui Jean-Jacques Rousseau că toţi oamenii sunt buni de la natură şi că societatea îi corupe.

 

La rândul lor, gânditorii antici greci, în primul rând Platon şi Aristotel, optau în cugetările lor politice pentru monarhie, aristocraţie şi democraţie, cele trei forme de guvernământ nu doar verificate şi prin aceasta fundamentale, ci – aşa cum va susţine gânditorul francez Henri Bergson la vremea lui – singurele compatibile cu libertatea şi demnitatea individului (le-am inclus pe toate trei, deşi Bergson avea în vedere numai democraţia). Sigur, cu inerentele diferenţe dintre punctele de vedere ale celor doi corifei ai filosofiei de rang universal: Platon înţelegea prin cârmuire înţeleaptă doar aceea înfăptuită de filosofi, aspiraţie devenită realitate câteva sute de ani mai târziu prin împăratul-filosof Marcus Aurelius, iar Aristotel va trage semnalul de alarmă asupra pericolelor ce cu necesitate decurg pentru grosul cetăţenilor în urma degenerării monarhiei în tiranie (absolutismul imperial roman, cele regale din Europa medievală etc.), a aristocraţiei în oligarhie (guvernările plutocratice din toate timpurile) şi a democraţiei în demagogie.

 

Prin urmare, democraţia inventată de grecii antici şi aplicată în mod direct în statele-cetăţi (candidaţii aplaudaţi de cetăţenii adunaţi în agoră deveneau cârmuitori), a fost împrumutată de statele apusene, state angajate pe calea modernizării prin lozinca francmasonico-iacobină „libertate, egalitate, fraternitate”, şi – după coruperea ei prin votul universal, egal şi direct – au transformat-o în una reprezentativă.

 

Asta vrea să spună că mult trâmbiţata putere a poporului (termenul democraţie ia fiinţă prin împerecherea cuvintelor greceşti demos=popor şi kratos=putere) este înlocuită prin mişmaşuri intrate-n rutină (alegători duşi cu preşul, voturi furate, numărătoarea voturilor după tipicul stalinist) cu aleşi pe care, după ce s-au văzut cu sacii în căruţa puterii, îi mai interesează ofurile muritorilor de rând cam tot atâta cât ăstora le pasă că este sau nu este viaţă pe alte planete.

 

Pretutindeni şi de când există parlamentarism, scopul aleşilor a fost să-şi facă făcutele, aşa încât să fie realeşi la nesfârşit, cu toate că – ne înştiinţează P.P.Negulescu în tratatul Destinul omenirii, vol. II (Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Carol II”, Bucureşti, 1939) – Barère de Vieuzac încă din anul 1793 se ridicase cu hotărâre împotriva „alegerilor indefinite” care „pun pe oameni în locul instituţiilor”, creând linguşitori ai poporului ce îndată devin stăpâni sau tirani ai acestuia…

 

Şi totuşi, la peste două sute de ani de acele vremuri ce au pretenţia că sunt zorii democraţiei moderne, în România postdecembristă taman asta se întâmplă cu şparlamentarii ce n-au ratat niciun mandat din cele şapte şi un pic (picul fesenist al începutului democraţiei originale), încât unii dintre ei mor pe purcoiul de bani strânşi şi pe muntele de necinste aferent, mai înainte de încasarea uriaşelor pensii (ne)cuvenite pentru prestaţia în folosul lor şi al clanurilor din care fac parte, iar mastodonţii rămaşi în viaţă îşi plâng cu lacrimi de crocodil fârtaţii morţi la datoria antinaţională şi antiobştească, se bucură în sinea lor că încă nu le-a sunat ceasul pentru mulţimea păcatelor săvârşite şi nu ezită să se considere providenţiali pentru biata ţară pusă pe butuci şi, vorba lui Petre Ţuţea, pentru poporul ăsta de năuci.

 

N.B.: Cică un ipochimen nu putea în ruptul capului să doarmă noaptea, mereu chinuit de gândul că poate este geniu şi el încă n-a aflat…

 

O întrebare pentru întreaga gaşcă postdecembristă a aleşilor mari şi mici. Nenicilor, dacă toţi v-aţi făcut datoria aşa cum pretindenţi, adică respectând cu sfinţenie legile creştine şi ale acestei ţări, cum naiba se explică faptul că România este după 28 de ani la coada ţărilor din Uniunea Europeană, că grosul românilor rămaşi acasă au ajuns la sapă de lemn şi că voi cu toţii vă bălăciţi în belşug mai ceva ca porcii în scârnă?

—————————

George PETROVAI

Sighetu Marmaţiei                                                      

25 ianuarie 2018

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here