ţara tuturor priorităţilor

Oana Pellea, invitată la un talk-show TV. Poveşti vechi, dar şi teme de strictă actualitate culturală, politică sau economică. La un moment dat, celebra actriţă e întrebată - minge ridicată la fileu, credea moderatoarea - ce va face cu procentul deductibil de 1Î din impozitul pe profit, încotro îl va direcţiona în momentul completării declaraţiei privind impozitul pe venitul global. „Nici nu ştiu", zice Oana, „îl voi da unei fundaţii care se ocupă de îngrijirea persoanelor în vârstă sau, poate, uneia care îi ajută pe copiii neinstituţionalizaţi". „Cum, nu dai culturii acel 1Î?", rămâne încurcată moderatoarea. „Nu!", i-o întoarce franc marea actriţă, după care, văzând „masca" interlocutoarei sale, simte nevoia să se justifice: „Sunt atâtea priorităţi în România...".
Oana avea dreptate. România nu e doar „ţara tuturor posibilităţilor", sintagmă după care am obişnuit să ne ascundem deopotrivă eşecurile răsunătoare şi victoriile facile. România e şi „ţara tuturor priorităţilor", o expresie pe care nu o cunoaştem sau de care preferăm să ne ferim, ca să nu ne julim obsesiile.
Chiar, ce-o să facem cu acel 1Î? Asociaţiile profesionale din care mulţi dintre fac parte ar avea nevoie de acei bani pentru a se consolida. Cultura ar avea, şi ea, nevoie. Sportul, la fel. ONG-urile de mediu, nici nu mai vorbim. Dar bătrânii, dar copiii fără părinţi despre care vorbea Oana Pellea? Dar fundaţiile care construiesc case pentru sărmani sau pentru sinistraţii de tot felul care împânzesc pe zi ce trece harta dezastrelor naţionale?
Noi, contribuabilii cinstiţi, găsim, fără exagerare, un milion de priorităţi pentru un amărât de 1Î. Lasă, că de restul de 99Î îşi vor bate capul guvernanţii! Au ei înşişi atâtea priorităţi personale că nici nu le ajunge „la tocat" un amărât de buget...