1. Skip to Menu
  2. Skip to Content
  3. Skip to Footer>
  • Banner
cof_banner_GandaculdeColorado Perfect Tour

DIN DESTĂINUIRILE UNUI BOEM NOSTALIGIC: GEORGE ASTALOȘ ȘI BOEMA EXISTENȚIALĂ

Email

Scris de Nicholas Buda Marţi, 20 Iulie 2010 20:33

CAronescu20si20G20Astalos(Fragment din interviul care va fi publicat în ediția a doua a volumului „Constantin Aronescu și ultima Boemă a Micului Paris”, de Nicholas Buda)

Nicholas Buda: Ce a însemnat acum 40 de ani la București și ce înseamnă acum la Paris, BOEMA, pentru dramaturgul George Astaloș?

George Astaloș: Înainte de toate, cititorii cărții despre Boemă, lui Nicholas Buda, trebuie să știe că într-o metropolă, pe orice continent ar fi ea situată, conviețuiesc în paralel, mai multe boeme și că natura boemelor este tributară vârstei, vocațiilor, modului de viață moștenit sau aspirațiilor indivizilor, a afinităților celor din grup și chiar a viciilor care-i reunesc. Din nefericire  nimeni nu s-a gândit încă la ceea ce am scris mai sus – oamenii, indiferent de vârstă, de motivația care i-a basculat într-o viață atipic structurată, sau de natura boemei pe care o trăiesc, își imaginează că aceasta este un modus vivendi identic structurat. Nici eu n-aș fi știut nimic despre defalcarea conceptului de „boemă”, dacă nu aș fi fost nevoit să găsesc acoperirea științifică sau teroretică a acestuia... înainte de a scrie „Elita boemei bucureștene în anii dominației roșii”, pe care am terminat-o în decembrie 2009 și în care figurează și Constantin Aronescu. Sublinez că așa cum se manifestă elitele, indiferent de fondamentul lor, „Boema” mea nu însumează decât unsprezece personaje. Dar ce înseamnă să fii eleitist, dacă nu să faci parte dintr-o specie rară?...

N. B: Stimate d-le George Astaloș, cum vi-l reamintiți pe boemul Constantin Aronescu, care acum trăiește la New York, din perioada anilor de Boemă literară bucureșteană, înainte să plecați din țară?

George Astaloș: Nimeni nu și-l poate aminti pe Aronescu – mă refer la cei care l-au cunoscut într-adevăr, sau care l-au intuit tălmăcindu-l din umbră -  altfel decât era el sculptat de natură și șlefuit de un misterios blestem existențial, controlat și alimentat perpetuu de propaganda incomunicabilă a puterii politice. Pe Aronescu mi-l amintesc așa cum circulau legendele rotunjite de prieteni, pe calapoadele inteligenței afective a celor apropiați lui. Legendele aronesciene sunt nenumărate și ca toate legendele brodate în jurul unui personaj atipic, sunt mai mult decât savuroase... Dar nu oare ăsta e farmecul povestirilor ce brăzdează câmpurile boemei? Fiecare boem, povestind un episod dintr-o întâmplare, își aduce propria contribuție narativă la ansamblul faptelor povestite. Am explicat acest fenomen în introducerea la „Amintiri Rebele / din cartea de aur unei arme de elită” (e vorba de fostul Institut Geografic Militar de pe str. Filantropiei, din București, al cărui absolvent sunt și care, în luna octombrie 2009, cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la fondarea acestuia de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, m-a avansat la gradul de colonel). Dar ca orice povestire de un calibru superior, narațiunile boemei își au și ele epilogul lor. Faimosul roman al lui Aronescu, „Mamă vine Costică” își are așadar epilogul, în ceea ce ar fi putut reprezenta volumul substitutiv al încercării matrimoniale a lui Aronescu.

Trecând de la Teatrul Lucia Sturza Bulandra (sala de la Izvor), spre sala de la Grădina Icoanei, Aronescu își jalonase traseul prin grădina restaurantului Cina viz-a-vis de Atheneul Român, unde era sigur că va găsi la vreo masă un Pâcă, un Antal, un Ahoe ori un Astaloș, ca să-i salute din mers. Uneori îi găsea pe toți și chiar mai mulți la mesele „Cinei”. Întrebat, din reflex, ce mai face, Aronescu răspundea: „Scriu un roman”! Evident urma întrebarea: „Ce roman”? La care Aronescu enunța titlul noului roman: „Mamă, Costică nu mai vine”!

N. B: În anul 1978 Constantin Aronescu pleca definitiv în America, izolându-se oarecum de trecutul său, dar și de prietenii din tinerețe. Cum ați reușit să rămâneți un prieten apropiat al acestuia, în toți acești 31 de ani de exil?

George Astaloș: Există multe posibilități de răspuns la o astfel de întrebare. Exilatul este ca un soldat oarecare plecat pe front, de unde nu știe dacă se mai întoarce, dar care nu înceteză să se gîndească la ceea ce a lăsat în urmă și la imaginile, la numele și la întâmplările trăite, hrănindu-se cu ele – hrană care-l vitaminizează… asigurându-i caloriile de care are nevoie să reziste psihic și fizic, condiției noi în care se înscrie. Exilul este o stare de spirit, nu este un mijloc de împlinire existențială. Bineînțeles, eu care am stat de patruzeci de ani în exil, am văzut toate culorile de dezrădăcinați…

Plecând din România și stabilindu-se în Statele Unite ale Americii, Aronescu nu a făcut decât să prelungească gestul boemului „de sânge” (cum ar spune consiliul constituțional al unui mare stat european: „cetățean 100% nu este decât cel în ale cărui vene curge sângele națiunii”/ vezi constituția actual a Germaniei), intrând în viteza superioară a nesupunerii: exilul. O prietenie din tinerețe nu poate fi afectată de exil, ci dimpotrivă, consolidată, întărită, aș spune chiar monumentalizată prin idealizarea ei. Ceea ce se întâmplă și s-a îtâmplat cu cei care au descifrat, înțeles și adaptat condiția de exilat, în dimensiunile ei metafizice. Este cazul lui Constantin Aronescu și al celorlalți care, ca el, au pătruns tainele dezrădăcinării… Cum spun undeva în străfundurile piesei „Caviar, vodcă și bye bye”, care a fost jucată la New York în anul 2000: „exilatul este cineva care a pierdut totul în afară de accent”… Stabilindu-se la New York, Aronescu nu s-a izolat de foștii lui prieteni, ci – paradoxal – s-a apropiat de ei și mai mult decât a fost înaintea plecării lui din țară. Toate încrângăturile acestea insesizabile de neofitul lipsit de experiența dezrădăcinării sunt vii și nealterate în spiritul, în gesturile și în verbul lui Aronescu. Aș putea spune, fără teama exagerării, că Aronescu este mult mai român decât compatrioții lui din țară, care, când își spun America, se gândesc a mașină, la dolari și la interminabile doze de Coca-Cola. Exilul este însă o acoladă inițiatică în ale originilor. Einstein spunea undeva că „omul nu trebuie să caute succesul, ci valoarea”. Un exilat de talia lui Aronescu este excelent plasat pentru a-și traduce în termeni de realitate enunțul lui Einstein. Ajuns în America, Aronescu nu a căutat „succesul” ca mulți dintre exilații noștri, ci s-a apropiat de „valori”, dedicându-le sentimentele lui pure în esență și profunde în manifestare. N-aș pute spune cum am reușit să rămânem prieteni, dar un lucru sigur: am corespondat cu o certă regularitate, ne-am împărtășit unul altuia gândurile, proiectele și impresiile despre fenomenele asupra cărora avem o anumită influență și care, la rândul lor, au o influență certă asupra noastră…

N. B: Dacă ar fi să reactualizați numele lui Constantin Aronescu, în mediul scriitoricesc, literar în general, din țară, cum l-ați recomanda celor care probabil l-au uitat, dar și generațiilor tinere, care nu au auzit, niciodată, de numele său?

George Astaloș: Nu există o „reactualizare” a numelui lui Constantin Aronescu, pentru că în România, el este este o legendă vie, numele lui fiind prezent printre admirabilele personaje, care la rândul lor, au lăsat urme inconfundabile în memoria colectivă... Ceea ce trebuie spus lectorului acestor rânduri, despre Boemă și boemi, este faptul că cine nu a auzit până acum de un personaj atipic, nu va auzi niciodată de el, oricât de insistentă ar fi eventuala campanie de răspândire a numelui. Istoria este singurul vehicul publicitar al marilor personalități care au marcat o epocă sau alta. Și sub acest raport, Aronescu a marcat profund patrimoniul nostru legendar, așa că nu există riscul să i se uite sau să i se piardă numele, în aburii unei ipotetice treceri a timpului... Aronescu a cucerit prin tocmai acea simplitate a expresiei, pe care am evocat-o... Exemplele sunt nenumărate de-a lungul acestui interviu, provocat și orchestrat de un subtil literat, Nicholas Buda, într-un fel exegetul lui Aronescu.

O boemă devenită sacerdot, o avalanșă epigramică de o superioară malițiozitate la adresa unei oligarhii frauduloase (comunismul carpato-danubian) și dimensiunea fără egal a unui existențial ieșit din comun, fac din Constantin Aronescu un pivot referențial, al refuzului social impus de o putere politică autoimpusă și ilegal profesată. Din fericire, au existat Aronești pe traseu, care să-i inspire pe mai tinerii noști compatrioți, neîmblânziți de dresajul ideologic preacticat în România, timp de patruzeci și unu de ani și să le dea forța de a sfida zvârcolelile unei propagande lipsită de orice suflu convingător. În Aronescu, Boema românească din anii de după 1948 și-a găsit partenerul ideal de tribulații subversive.”

Comentarii (1)
1 Luni, 26 Iulie 2010 11:11
salut
marsi afara din ungaria

Adaugă comentariu

Nume:
Email:
Comentariu:
  Cod de verificare, litere mari fără spaţii.
Cod de verificate:
  Cultura

Youtube şi Gândacul

Gandacul de Colorado

Gandacul de Colorado

Premiera muzicala in Colorado
Gandacul de Colorado

Ne gasesti si pe:

facebooktwitter

Comentarii site

Toate comentariile

banner_60_160

E-Connect Cadouri

econnect

Ce părere aveţi despre noul site Gandacul de Colorado?

 

 

 

 

 

 


  Rezultate

banner_160_600
  • Banner

Rubrici ziar

Ce rubrici noi aţi dori să conţină ziarul?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


  Rezultate

banner_160_600