 Pe cine iubim noi mai mult? Europa sau America?
Ash este un istoric britanic cunoscut la noi pentru cartile sale privind Europa de Est comunista. Istoric, apoi ziarist migrat in zona universitara, a calatorit mult dupa Cortina de Fier si a lasat in cartea „Lanterna magica” poate cea mai buna relatare a caderii comunismului in Polonia, Germania de Est, Ungaria si Cehoslavacia. Scrie saptamanal un editorial la The Guardian care merita citit.
Volumul “Lumea libera - America, Europa si viitorul surprinzator al Occidentului” a aparut in 2004. Cartea e profund marcata de criza Irakului din anul precedent aparitiei. incearca sa vina cu interpretari care sa sparga cliseele pe care si le aruncau atunci cele doua parti de peste Atlantic si sa vina cu solutii. Dimpotriva. Autorul apartine acelei categorii de iluministi intarziati, capabili sa integreze istoria, sociologia, politologia si alte domenii pentru a vorbi convingator despre teme importante. Nu cauta exceptionalul, dar nici nu plictiseste.
Care Occident, care criza?
Mai intai de toate, Ash ne asigura ca ceea ce parea in 2004 o ruptura mare cat un ocean era mai putin de atat. De fapt, impartirea nu a fost “Europa versus America”, ci pe linii mai complicate, iar a interpreta lumea in acest fel nu e semn de mare desteptaciune analitica ci de suferinta intelectuala.
Pe langa America si Europa ca actori continentali, Marea Britanie primeste cea mai mare atentie din partea lui Ash. Nu doar pentru ca este tara sa natala, ci pentru ca exprima intr-un mod special legaturile dintre cele doua lumi.
Mereu osciland intre o comuniune a statelor anglofone si Uniunea Europeana, Londra se vrea a fi un pod peste ocean. Plecand de la aceasta prezumtie, Ash face o excursie prin istoria si prin ideile englezilor in epoca moderna, prinsi de la Churchill la Blair intr-o disperata lupta ca podul sa nu se rupa.
Iar criza din Irak nu a facut vizibile doar cele doua Americi, ci si cele doua Britanii: una care se vrea europeana, cu toate cliseele aferente, si una care se vrea americana, cu propriul set de clisee.
Ziarele de stanga (The Guardian, The Observer) vor independenta fata de americani, ziarele de dreapta vor independenta fata de Europa. Asta inseamna mai mult decat o politica externa. Stanga vrea alaturi de Europa pentru mai multa politica sociala, dreapta vrea alaturi de America pentru mai multa libertate economica. Si peste toti pluteste intrebarea obsesiva: “Ce ar fi facut Churchill?”. Cu cultura sa istorica, Ash il face pe batranul politician un om mai complex decat marota fluturata acum de o tabara. Ar fi dorit prietenia Americii si implicarea in Europa, raspunde Ash cu totul paradoxal fata de “churchillismele” epocii noastre.
Pe continent, intrebarea britanica are o replica la fel de obsesiva: “Ce ar fi facut de Gaulle”? Generalul e contra-marota anti-americana. intrebare la care Ash raspunde cu umor: “Cu tot cu marea independenta fata de americani, de Gaulle a demonstrat o solidaritate de nezdruncinat cu administratia lui John F. Kennedy in timpul crizei rachetelor cubaneze. S-ar putea ca acum, contempland modul in care Chirac sfideaza Statele Unite, de Gaulle sa murmure: surtout, je ne suis pas Gaulliste” - pg. 65
Si care America?
Explicatia lui Ash e simpla si adevarata: europenii intra in contact mai mult cu americanii de pe cele doua coaste si mai putin cu cei din zonele conservatoare. Am calatorit asta vara o luna prin America cu o bursa si as putea numara pe degetele de la doua maini republicanii intalniti.
In cele cateva zile la Washington, in afara unui lobby-ist pentru asociatia distribuitorilor de bere, singurul republican a fost un negru care studia politologia, era in vacanta de vara acasa si facea voluntariat doua ore pe zi, distribuind hrana pentru cei fara adapost. Cum parea un om foarte de treaba, francezul socialist si germanul ecologist cu care eram, erau sa cada pe spate cand le-a spus ca e republican inregistrat si sustine razboiul din Irak.
Cliseele vehiculate de europeni despre America sunt luate in vizor de Ash si daramate sau nuantate cu o logica de profesor sigur pe sine. Concluzia: Europa si America seamana mai mult decat cred amandoua, fiecare e mai buna in anumite domenii si doar impreuna pot ajuta lumea sa se dezvolte si sa se democratizeze. Asa cum au facut in Europa de Est, as adauga eu.
La fel ca in Europa, si in America politica este complicata. Remarca cum ca europenii sunt mai “clintonieni” in materie de protectie sociala, valori religioase, interventie externa s.a., face toti banii. Un antiamerican european ar fi enervat de retinerea autorului in ce priveste Irakul. Ash este din cei care ii critica pe neoconservatori, dar nu le pun la indoiala buna-credinta. Daca razboiul din Irak ar fi fost despre petrol, atunci America ar fi pus in locul lui Saddam un alt dictator local pentru a controla situatia, spune Ash.
Desi neoconservatorii s-au aratat hotarati sa asigure securitatea (inclusiv energetica) a Americii, nu li se poate nega angajamentul pentru raspandirea democratiei (pg. 128). Iar valorile americane pe care vor sa le raspandeasca - democratie, libertate - sunt de fapt vechi valori europene care au prins pe noul continent (pg. 133).
Acordandu-i scuza bunei credinte, Ash critica administratia Bush pentru ca razboiul anti-terorist in aceasta forma a crescut de fapt numarul celor atrasi de teroristi (pg. 141), iar solutia europenilor nu consta in a le spune americanilor “v-am spus noi”, ci sa-i ajute, pentru ca un Orient Mijlociu haotic ar fi oricum mai aproape de Europa decat de tara de dupa ocean.
Poate ca pozitia moderata a lui Ash nu pare mare lucru, dar este. Am fost de curand la Bruxelles intr-o librarie cu carti in engleza. Esantionul de acolo mi se pare relevant: cam la o carte serioasa de analiza se gaseau vreo cinci titluri istericoide de gen "Cum au distrus neoconservatorii lumea", "Cum ameninta America planeta" si alte bla-bla-uri.
Deci, noi pe cine sa iubim?
Experienta profunda de calator si cercetator in Europa de Est se vede in aceasta carte. Ash nu priveste de sus “noua” Europa care se simte aproape de America, cum este aproape o obisnuinta in vestul Europei.
Citeaza diferiti autori, de la Havel la Andrei Plesu, pentru a exprima o idee simpla: Europa de Est nu vrea sa aleaga, pentru ca are nevoie de America sa o apere de o Rusie de care inca se teme si de Europa pentru a o ajuta in dezvoltare.
A-i forta pe estici sa aleaga ar reprezenta o greseala. incercarea de a uni Europa impotriva Americii nu a dus decat la scindarea Europei. Iar de cand Ash a scris cartea lucrurile s-au mai schimbat, dar Europa tot scindata a ramas.
Din 2004 incoace, au cazut guverne pro-americane in Italia si in Spania, dar campanionul antiamericanismului din Germania a fost schimbat de o Angela Merkel care aduce mai mult cu Blair decat cu predecesorul sau.
La Varsovia a venit la putere o versiune antipatica de anti-europeni, iar la Bucuresti avem un presedinte care joaca pe fata cu americanii, spre deosebire de predecesorii sai mai ambigui.
Pana la urma, ce vrea Ash?
Cei care s-au grabit sa isi spuna: Ash e un neoconservator camuflat si un bush-ist abscons nu au inteles nimic pana acum. Amenintarile actuale cele mai grave identificate de el constituie exact agenda stangii mondiale: poluarea, saracia si lipsa de dezvoltare.
In pledoaria sa pentru ca lumea bogata sa investeasca mai mult in a o ajuta pe cea saraca, Ash se apropie foarte mult de atitudinea unui Jeffrey Sachs, care s-a specializat in a prescrie solutii de ajutor si in a blama America pentru lipsa de actiune in a-i ajuta pe saracii lumii.
“Se spune ca in Roma antica imparatul Nero canta in timp ce orasul era in flacari. in noua Roma, presedintele canta in timp ce pamantul arde” (pg. 181) - despre politica lui Bush privind incalzirea globala.
Daca la inceput, un critic de stanga l-ar plasa la neoconservatori, in aceste capitole un critic de dreapta l-ar plasa la neo-stanga. Ash este la fel de convingator. Cartea are o multime de fete, fiecare poate gasi acolo ce ii face mai multa placere. Ar fi insa urat sa retina numai acea parte.
|
