 Bonte Zaharia, Bruxelles, Belgia
Semana induiosator de mult cu tatal meu. Avea doar nasul ceva mai ascutit, urechile mai cu volum si mai savante, iar glasul ceva mai domol; dar tot atat de hotarat, si de convingator, chiar cu ceva mai insistent si mult mai articulat gramatical. Acelasi tuns chilug si aceeasi privire patrunzatoare, indreptata doar inselator in jos, ori spre cel ce-l intalnea, caruia ii vorbea, caci in realitate ochii lui scrutau nemarginiri. Nu aveau aceeasi varsta, dar cand i-am auzit amintirile tineretii si copilariei si a anilor de scoala inca mai traia batranul meu nepretuit si atat de mult si prea tarziu regretat. Fireste ca nu s-au cunoscut, asa cum nici cu mine nu si-a strans vreodata mana, ci doar cautarile, amintirile si intrebarile. Acum ca au tacut clopotele care l-au petrecut in lumea dreptilor, a tacerii si a neuitarii, ma rascoleste si mai mult povestea vietii lui. De ce oare seamana atat de mult « chipul de huma insufletit » de pe aceleasi plaiuri? Ori soarta este pentru toti croita pe aceleasi masuri si din aceleasi izvodiri ce, cu nici un chip, mintii nu-i permit sa le patrunda, nici sa le dezlege? Octavian Paler ! Credeam ca este un neamt romanizat, un fel de Otto Weber, asa cum tatei i-au schimbat ungurii numele in timpul aplicarii Pactului Ribentrop - Molotov, si Làszlo Bontye a ramas.
In partile noastre dupa atrocitatile fasciste si pierderea razboiului mondial de catre propovaduitorii rasei superioare, nemtii se declarau unguri si vorbeau limba maghiara. Ma gandeam ca poate mai spre centrul tarii urmasii seculari ai svabilor si sasilor veniti la noi in cautare de mai bine sa se fi naturalizat in asa masura ca se declarau romani. Astazi sunt sigur ca nu putea fi neamt, ca pesimismul lui nu aducea de loc cu pangermanismul, ca era mai romanesc decat ironia lui Caragiale, ori revolta lui Cioran, sau oportunismul lui Vadim si Paunescu, dar avea ceva din cainta lui Daniel in captivitatea babiloniana. Vreau sa spun ca de nu ar fi fost roman, sigur ar fi mai mult evreu decat german. Cred ca l-a preocupat si macinat si pe el ideea originii, de aceea intr-o buna zi a explicat pe indelete, din postura unui elev eminent, lectia pe care o stia mai bine decat noi toti, a devenirii noastre, si semnificatia numelui ce purtam: Paler se spune in graiul taranului de la ei si de la noi unui mester care construieste case cu structura din lemn. Este cel care dupa reguli nicaieri scrise, dar bine invatate si pe deplin stapanite, inca din anii lungi de ucenicie, alege si potriveste exact la locul si rostul lor fiecare grinda, fiecare stalp. De prisos sa mai spunem ca intr-un final niciodata prea indepartat, mesterul de case, palerul satului, din maldarul de busteni adunati cu greu si la-ntamplare ii va darui celui care l-a naimit mai mult decat un bordei, dar si mai putin de un castel, o locuinta incapatoare, luminoasa, calduroasa.
Demn de retinut si faptul ca nimic din ce a strans cu greu flacaul ardelean ca sa se poata aseza la casa lui, sau barbatul ai carui prunci ajunsi mai maricei l-au ajutat sa se suie pe saracie, si ca semn al binecu-vantarii cazute peste el isi doreste si o casa noua, nu va gasi priceputul arhitect fara diploma, ca ar fi de prisos; si niciodata nu va ramane casa nici neterminata, nici cu rezistenta subrezita, ca n-a ajuns ori nu a corespuns lemnul pregatit. Daca as fi eu fericitul proprietar al acestui obiect fara proiect as alerga prin tot satul, m-as uita la toate casele si as gasi ca niciuna nu este atat de… ca a mea.
Diferenta e ca eu nu am apucat si n-am trait aceasta fericire, pe cand el, Paler Octavian, nu numai ca a fost constructor de case « pe cand era inca in coapsele strabunului sau », ci a ramas asa pana la moarte; doar ca a schimbat materialele, uneltele, planurile (ipostazele).
In anii cand se retragea-n transee securea primei conflagratii mondiale, facand loc sperantei si trecatoarei bunastari, tatal meu absolvea cu fruntea-i lata sapte clase. Niciodata n-a cules rodul lor desi pana la cei 92 de ani ce i-a vazut a schimbat regim dupa regim ; ultimul, cel cu care s-a luptat mai crancen ca-n razboaie palerul Octavian, l-a dezamagit si imbatranit nepermis de mult si pe tata Laszlo. Sapte clase faceau pe atunci mai mult decat astazi o licenta. Sigur ca l-au ajutat in viata, macar in cei sapte ani de catanie, din care trei de razboi si doi de prizonierat, ca atata l-a costat pe tata vorba si incredintarea bunicii «Nu e om acela care n-a facut armata !» Era pruncul cel mai mare si intretinatorul familiei, caci tatal lui murise pe cand avea doar 14 ani, doar ca apucase sa-l poarte la scoala, si legile de-atunci ii acordau scutire de militarie. In rest a cules doar roadele de grau, secara si malai, ce cu zgarcenie le da pamantul nostru de pe Sacatura, ca are si el nume ca si oamenii ce-l locuiesc, si este argilos, malos si chiar pietros, ca pe Ulita Pietrisului si-a facut si tata casa! Bineinteles ca de mana palerului din sat de la noi, ca nu e sat sa n-aiba si mester de case. Sa cresti langa parintii tai, sa te simti coplesit de grija ori de nepasarea lor, sa ramai orfan, sa faci scoala, sa inveti carte si sa n-ai parte de ea, astea tin de soarta, ca si tata s-a luptat ca macar noi copiii sa avem o soarta mai usoara ; a facut tot ce a putut ca sa ne dea la scoala. Si ce, sau care, este soarta omului pe pamant ? « Este ca a unui lucrator cu ziua »(Iov 14 .1) N-ati bagat de seama ca ziua mortii este mai insemnata decat ziua nasterii lui?
Nici Octavian Paler si ai lui n-au avut prea multa parte de, si, dupa anii de carte. De la tatal lui aflase ca fiind elev in sat la ei ii uimise pe dascali, pe preot si pe primar cu istetimea lui de minte si acestia, cand se implinira clasele primare au venit cu toti la ei acasa, ca i-au cerut batranului sa-si lase odrasla la liceu, ca ramane in grija si cheltuiala lor tot ce va urma de-acum. Ar fi fost de acord batranul, dar nu s-au putut intelege cum ramane cu lucrul randuit pentru pruncul ce deja crescuse, asa ca nu l-a mai lasat la scoala. Cred ca asemeni celui de pretutindeni, glodul ardelenesc ramane tot neprietenos si atunci cand se inglodeaza-n noi. Doar sclipirile mintii si zvacnirile inimii din pieptul nostru romanesc de ne mai innobi- leaza trasaturile pline de noroi. Asa se face ca ajuns parinte, cel care purta prin lume rangul de Paler, ca uitasem sa va spun, familia se impartise, unii se chemau Paleriu, probabil eroul nostru sa fi avut si ceva, ceva, nemtesc in el, incat n-a uitat cand veni randul pruncului lui sa-l ia si de urechi, numai sa-l duca la scolit. Oare cati ne vom putea vedea neimplinirile din noi recuperate de copiii nostri?
Cand au venit sa-l ia, ca si cu arcanul la oaste, micul june Octavian a dat sa fuga, sa se ascunda, dar pe cand sarea parleazul dintre ograzi, tatal lui i-a oferit in schimbul mergerii la scoala suma de 3 lei si 75 de bani, caci, nu-i asa ca uneori, noi cu mana noastra si vegheati de mintea care deseori ne minte, ne jucam pe bani marunti chiar soarta? Cel care avea sa devina in urma acestei decizii carturar si moralist si filozof si om politic, dar mai ales jurnalist observator tot atat de critic cu prietenii pe cat cu inamicii, a acceptat pretul si a lasat in urma satul lui natal, care niciodata nu s-a despartit de el.
Propulsat cum este si normal pana spre varfurile societatii de o cultura solida, o gandire limpede, robusta si un spirit al dreptatii sociale, Octavian Paler a desenat repere de care nu cred ca vreunuia din noi i-ar fi rusine, atat in perioada comunista, cat si in era post decembrista. Dar adevaratul lui ’calvar’ si l-a trait atunci cand i-a cautat pe fratii lui, inscriindu-se si activand in Partidul National Taranesc - fara tarani! De la Scoala Ardeleana la Octavian Goga si Petre Tutea… la viziunile lui Brucan si neinduplecarea lui Coposu, nimic din ce este omenesc si imperfect nu i-a ramas strain. Strain a ramas el, strain printre ai lui ; printre noi adica, pe care ne-a stiut, si ne-a mustrat din ascutimea plaivazului sau si intr-o limba tot atat de neinduratoare ca si filipicele lui Cicero, si de limpede ca imnurile lui Costache Ioanid.
Sa fie tot un strain si de Imparatia lui Dumnezeu? Sa fi fost mai aproape de pamant decat fata de cer? Ascultandu-i printr-o banala intamplare una din marturiile lui cutremuratoare, un strigat dupa ajutor, ma intrebam cati oare dintre carturarii nostri, eminenti teologi, l-au cautat ca sa-i ofere asistenta spirituala de care era sigur, si recunostea deschis, ca are atata nevoie ? As fi vrut sa-i scriu - ca asa m-ar fi vrut si tata - intre carturarii neamului, acolo unde si el si-ar fi gasit cu siguranta locul de nu l-ar fi tras mereu in jos pamantul neprietenos, vremurile si oamenii lor, vanturile istoriei si oranduirile ei mereu potrivnice. Apoi ar fi vrut sa-si vada visul implinit in copiii sai si sigur s-ar fi bucurat nespus mai mult decat daca ar fi fost el intre sfetnicii regelui Mihai, intre ofiterii lui Antonescu, « fidelii » lui Ceausescu, ori protipenda/datii noilor « escu » Si bine au facut visele lui ca au pierit, doar el « tata taranul », care a iubit mai mult cartea pe care o invatam noi, copiii, decat pe a lui, el de ar mai fi trait.
Nu i-am scris lui O. Paler, si nici acum n-o fac, ca daca nu te poti ridica la inaltimea vremii ce traiesti si la rangul fruntasilor ei, cum te-ai ridica deasupra lor? Cand asemeni apostolului Pavel lupti cu ce-i firesc in tine si pui pret pe ce este duhovnicesc, adevarat si vesnic - si atat de rar in lumea noastra - nici macar nu-ti doresti sa fii si sa ramai in « sinedriul templului » locului, intre « eminentele cenusii » ale vremii tale, iar de patrunzi acolo, esti doar un strain, dupa cum cu prisosinta a dovedit-o fiul de taran, ajuns carturar, Paler Octavian. Ca nici in satul natal nu toti cati sunt de treaba-s mesteri-paleri !
Oare la despartirea sufletului de trup incotro s-a indreptat raza lui de lumina si speranta, niciodata triumfatoare, si pentru « lumea care patimeste si n-o doare », de-a pururi inchisa in carapacea « vremii de acum » pe care n-a putut nici sa o schimbe, nici sa o transceada? Nici noi cu opintirile noastre nu vom putea! Iata ca in vremea noastra, sub ochii nostri, a mai amutit o voce care mai striga trezire ; a tacut o constiinta care se lupta cu glodul din noi, s-a stins unul din « batranii si carturarii » cu frica lui Dumnezeu ! S-a sfarsit la datorie unul dintre noi; unul care lupta, cu armele faurite de el, impotriva inotatorilor prin noroi, impotriva noroiului din noi!
Din tot ce am spus mai sus nu pretind sa acceptati mai mult ori sa subscrieti, decat la vorba romanului plamadit din lut - de acela de pe la noi - si insufletit cu duh, dar ramas « sarac in duh », adica evlavios, atunci cand il doare despartirea de unul dintre ei: Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!
|
