Tudor Petrut
In convulsia vietii trecatoare, departe de casa, de parintii mei Sanda si George Petrut din Bucuresti, si de amintiri, m-am gandit din ce in ce mai putin la unchiul meu Emanoil Petrut. Am fost aproape de el, in universurile paralele ale memoriei, doar povestind cu drag alaturi de baietii mei Alexandru si Stefan Petrut, nascuti si crescuti in America indepartata de tara mama, alaturi de care sunt, cucerand, pentru a cata generatie, Lumea Noua. Am sansa de a cunoaste foarte multi tineri, apoi foarte multi din generatia mea de frumosi nebuni ai anilor de gratie ai Revolutiei, si, din ce in ce mai putin, dintre batranii nostri, cu totii romani stabiliti in tara tuturor posibilitatilor. De fiecare data cand ne intalnim, aici in America, multi dintre ai nostri inca isi mai aduc aminte de actorul Emanoil Petrut. Unchiul meu. Mi se umple sufletul, de fiecare data, de bucurie ca peste decenii si oceane planetare amintirea lui ramane vie in inima celor care l-au apreciat pe scena de teatru si ecranul de film.
Emanoil “Mimi” Petrut a fost un boem. Pe la 12 ani isi petrecea timpul in culisele teatrului, pana cand l-a descoperit nimeni altul decat maestrul Ion Lascar. Cu talent, si cu inconfundabila-i voce, Mimi a ajuns la Bucuresti, la Institutul de Teatru si Film. Intotdeauna cand povestea de anii tineretii, zambind bineinteles, Mimi vorbea mai mult de prietenii si colegii lui, fara sa vrea sa recunoasca, in imensa-i modestie, ca impreuna au format generatia de aur a scenei si ecranului romanesc. “Lasa-ma in pace”, obisnuia sa spuna, “mai zarzavagiule! Ce-a fost a fost.” El a fost unul dintre actorii venerati ai Teatrului National din Bucuresti, si a jucat in atatea filme romanesti, de la debutul in “Brigada lui Ionut”, “Alarma in munti” si “Secretul cifrului” la impresionantul “Tudor”, de la “Fratii” la “Burebista” si de la “Ciprian Porumbescu” la “Clipa”. “Nu exista filme mici si filme mari, nu sunt roluri principale si aparitii pe scena”, ma invata pe vremuri, “exista numai dragostea pentru ceea ce vrei sa faci. Daca nu-ti place, nu ai ce cauta pe scena!” Il priveam cu ochi de adolescent, fara sa inteleg cum de poate sa duca in spate atatea personalitati, pe scena, pe ecran, cat de mult e Mimi in viata de zi cu zi a familiei, si cat e fiecare personaj, fiecare nuanta, fiecare soapta. “Mai bine te faci inginer, ca tatal tau”, imi spunea razand cu pofta, “ca poate n-o sa te doara capul prea tare”. Nu l-am ascultat.
Dupa tragedia ce l-a despartit in eternitate de sotia lui, Catinca Ralea, lumea sa intima s-a schimbat. Scria poezii din tinerete, dar niciodata n-a crezut ca mazgaliturile lui in versuri or sa ajunga vreodata la lumina. Dupa Catinca, obisnuia sa scrie cu o efervescenta morbida, de parca timpul insusi ar fi putut fi intors inapoi. Prin gratia scriitorului Constantin Ghinita, toate manuscrisele nepublicate sunt astazi in grija Casei de Cultura “Emanoil Petrut” din Marasesti, Vrancea. Prin grija edililor, o strada din Focsani, astazi se numeste “Emanoil Petrut”. A fost publicata o biografie semnata de Alexandru Desliu. “El a facut parte din stirpea acelor barbati in fata carora te ridici in picioare, fara sa stii de ce…”, a scris prietenul lui, Florin Piersic. Sunt dovezi de dragoste. Peste ani si istorie, Mimi Petrut a ramas un actor iubit de colegii si spectatorii sai.
“Sa nu te faci actor, mai zarzavat”, ma tachina de atatea ori. “Sa nu scrii poezie daca n-ai talent. Cum stii ca ai talent? Ei bine, nu stii…” Cand te privea cu ochii mari si limpezi, transmitea o bunatate moldava, o bucurie de viata, o liniste implinita sub ochii nostri, pe ecran si pe scena. A trebuit sa imbatranesc si eu, si sa ma uit la baietii mei, ca sa-l inteleg acum. “Mai lasa-ma in pace, mai belea, si fa ce-ai de facut. Mergi si vezi-ti de treaba!” Am facut, si m-am dus…
|
