 Sebastian Doreanu
A plecat dintre noi, in prima zi din Saptamana Mare, una dintre figurile de referinta ale exilului romanesc. Monica Lovinescu, vocea sperantei, cum a fost denumita. Si intr-adevar, pentru multi romani traitori in Romania comunista, numele de Monica Lovinescu era sinonimul unei voci ce intra in locuintele lor pe calea undelor. Si prin ferestrele deschise, timbrul distinct al vocii reverbera in fosnetul copacilor, invaluia cartiere intregi si imbratisa o tara intreaga, ce cauta, in acele cateva minute cat dura emisiunea, o speranta, ca tot raul cenusiu ce-i inconjura in viata cotidiana, clanul Ceausescu, partidul comunist, Securitatea, vor disparea intr-o zi, ca spulberate in vant. Era vocea sperantei lor intr-un viitor mai bun. Dupa evenimentele din decembrie 1989 Monica Lovinescu a revenit la Bucuresti si romanii au avut, in sfarsit, ocazia sa asocieze vocea unei persoane. Vocea capatase un chip. Fragila, delicata, aceasta persoana isi asumase povara unei lupte inegale cu un sistem ce nu cunostea mila. Sa nu se creada ca Monica Lovinescu, singura, a inlaturat comunismul. Departe ideea de a transforma aceste cateva randuri scrise in memoria ei, intr-o hagiografie. Dar prin tot ceea ce a intreprins, prin scris, prin realizarea emisiunilor radiofonice pentru Radio Europa Libera sau Vocea Americii, prin ralierea la diferite actiuni, toate acestea au contribuit si ele la doborarea comunismului in Romania. Cartile sale, “Unde Scurte”, “ Seismograme”, “Insula Serpilor”, “Jurnal”, “La apa Vavilonului”, “Aceasta dragoste care ne leaga“, aparute in ultimii opsprezece ani la editura Humanitas, sunt marturii scrise despre viata si lupta pe care a dus-o.
S-a nascut la 19 noiembrie 1923 la Bucuresti. Tatal sau a fost cunoscutul critic literar Eugen Lovinescu, intemeietorul cenaclului Sburatorul si al revistei cu acelasi titlu, tribuna a literaturii moderniste. Mama, Ecaterina Balacioiu, una dintre cele mai bune profesoare de limba franceza din Bucurestiul interbelic, autoare de manuale scolare. Monica urmeaza cursurile celebrului Notre Dame de Sion, apoi ale Facultatii de Litere din cadrul Universitatii Bucuresti pe care le incheie cu Magna Cum Laude printr-o teza despre “Sentimentul mortii in opera lui Pascal”. Este apreciata de Camil Petrescu si Anton Dumitriu. In 1947 pleaca in Franta cu o bursa de studii in vederea realizarii unui doctorat. Nu se va intoarce in Romania timp de 43 de ani. Comunismul se instaurase complet in tara si intelectualii erau printre primele victime ale noului regim. Daca tatal sau, Eugen Lovinescu, murise din 1943 si scapase de ura slugilor moscovite (nu si opera sa, pusa la index pentru cativa zeci de ani) mama, Ecaterina Balacioiu a cazut victima “raiului” comunist. Arestata in 1958, a fost intemnitata la Malmaison. Bolnava, a fost santajata, pentru a primi ingrijirile medicale necesare, sa scrie fiicei sale la Paris pentru a se intoarce in tara. A refuzat cu demnitate si nu a fost iertata pentru asta. S-a stins din viata in 1960, la spitalul inchisorii si a fost aruncata intr-o groapa comuna. Casa familiei, unde timp de mai mult de un sfert de secol s-au tinut sedintele cenaclului Sburatorul a fost atribuita, bineinteles, unui personaj de rang inalt din ierahia comunista ale carui clase primare nu depaseau numarul epoletilor de la propria uniforma. Faimoasa biblioteca a criticului literar a fost imprastiata sau arsa iar pe biroul masiv, adevarata opera de arta, se taiau, in preajma Craciunului, porcii.
La Paris, Monica Lovinescu a intalnit alti emigranti, scapati din tara aflata sub jugul Moscovei. Multi dintre ei vor deveni faimosi: Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu. Alaturi de ea se va afla, incepand din acel moment si pana cand moartea ii va desparti, Virgil Ierunca, sot si tovaras in cruciada pe care o va porni impotriva regimului criminal de la Bucuresti. Imbratisand o idee a lui Mircea Eliade, ca numai prin cultura se poate salva poporul roman aflat in acele momente la o rascruce din istoria sa, grupul exilatilor de la Paris va porni lupta folosind la inceput arma scrisului. S-au infiintat reviste, s-au tiparit carti, s-au tinut conferinte. Astazi, cand memoriile si jurnalele martorilor (Mircea Eliade, Emil Cioran, Virgil Ierunca, Sanda Stolojan, Neagu Djuvara, Leontin Jean Constantinescu) din acei ani trepidanti de inceput ai exilului romanesc au devenit accesibile publicului roman, nu ne ramane decat sa admiram don-quijotismul lor. Deschiderea emisiunilor de cultura la Radio Europa Libera si Vocea Americii prin participarea Monicai Lovinescu si a lui Virgil Ierunca au reprezentat o adevarata speranta data celor ramasi in spatele Cortinei de Fier. Zidul fusese perforat din afara, ramanea sa fie daramat din interior. Faptul ca emisiunile ei erau periculoase pentru regimul comunist de la Bucuresti l-au facut pe Ceausescu sa-i doreasca moartea. “Sa fie redusa la tacere!” i-a ordonat generalului Pacepa, pe vremea aceea seful spionajului roman. Si asa cum acesta a marturisit, ani mai tarziu, in cartea sa de memorii “Orizonturi rosii “, la 18 noiembrie 1977, in ajunul zilei de nastere, Monica Lovinescu a fost atacata in fata casei sale din Paris de doi mercenari arabi. Doar interventia salutara a unui trecator i-a salvat viata. Asta n-a impiedicat-o, ca deja de a doua zi, de pe patul de spital, sa-si reia lupta pe calea undelor. Evenimentele din decembrie 1989 n-au facut-o sa-si piarda luciditatea. A fost printre putinii care au vazut in puterea nou instalata la Bucuresti o continuare, cu fata umana ce-i drept, a celei precedente. In ianuarie 1990 Monica Lovinescu si-a reluat locul in fata microfonului pentru a denunta machiavelismul noilor structuri de conducere. Poate de aceea a continuat sa fie marginalizata si nu i s-a oferit recunoasterea pe care o merita. Noua societate ce se pregatea sa iasa la lumina, cu ai sai baroni de carton, manelisti, academicieni fara opera, nu simtea nevoia de repere morale care sa-i aseze in fata oglinda lichelismului. Astazi, odata cu trecerea ei in nefiinta a amutit pentru totdeauna si vocea sperantei.
|
