 Mosetenii sunt un trib indigen care locuiesc in jungla boliviana, pe raul Beni, in Parcul National Pilon Lajas, o zona protejata in care se gasesc comunitati de Tsimane si Moseten, indigeni care traiesc toata viata in jungla, pescuind, vanand si cultivand cateva plante pentru consum: orez, platanos si yucca.
Luminita Cuna
Deobicei Craciunul ma prinde ori colindand pe acasa, pe la Cluj, ori ascunzandu-ma in apartamentul meu din Brooklyn de hoardele de “holiday shoppers”. Craciunul acesta insa m-a gasit in mijlocul junglei boliviene, impreuna cu prietena mea Liana cu care am planuit aceasta inedita vacanta de “iarna”.
Am ajuns in Rurrenabaque, Bolivia, cu mai mult de 6 ore intarziere, deoarece in Rurrenabaque plouase. Ploaia a imbibat pista de aterizare (un gazon cat un teren de fotbal), avioneta nu a putut ateriza, iar noi a trebuit sa asteptam pana s-a uscat pista ca sa evadam din graul si frigul La Pazului. In Rurrenabaque, un satuc tropical bucolic asezat la poalele unei cordiliere acoperite de jungla, am batut toate agentiile de turism de pe ulita principala, Calle Comerico. Toate aveau cei mai buni ghizi, ofereau cele mai dificile trasee prin jungla, cele mai multe vizionari de animale salbatice, cele mai mari aventuri. Doar ce doream noi era imposibil de gasit: cateva zile linistite intr-o comunitate indigena din jungla. Intr-un tarziu, am dat de un ghid care putea sa ne ofere un tur exact cum il doream noi, bineinteles, la un pret umflat peste media de 20$/zi care era standard. Am batut palma, dupa ce ne-am certat de cateva ori pe pret si pe termenii vesnic schimbatori ai contractului. Cum aveam sa ajungem in comunitatea indigena in ajunul Craciunului, am fost la piata locala sa cumparam ceva pentru copiii comunitatii. Piata era un labirint de marfuri asezate pe iarba, pe malul raului Beni. Am scotocit in niste mormane de haine si am ales vreo 20 de hainute de copii, iar de la alimentara am cumparat cacao, lapte praf si biscuiti.
Pe 24 decembrie dimineata, ne-am imbarcat in luntrea cu motor in care urma sa calatorim trei ore in susul raului Beni. Desi era dimineata, soarele ardea puternic prin crema cu SPF 45 intinsa cu generozitate exagerata pe piele. Rurrenabaque a ramas in urma, o multime de puncte colorate care au disparut in verdele padurii. Eram doar noi doua si Melvin, ghidul, intr-o barca de lemn cu motor, taind vartos apele involburate ale raului cafeniu, infundandu-ne din ce in ce mai adanc in jungla. Am trecut printr-o stramtoare impresionanta care sugruma raul intre doua dealuri inalte de stanca. In zare se conturau lanturi muntoase acoperite de jungla. Pe mal, din cand in cand, se intrezarea cate o coliba cu acoperis de frunze. Dupa vreo ora de navigat, am ajuns din urma o barca indigena, un peke-peke, incarcat cu 20 de persoane, plus multi saci. Peke-pekele era aproape scufundat sub greutatea poverii si inainta anevoie. Melvin recunoscuse cativa luntrasi, erau din comunitatea de moseteni Charque. Am luat copiii si femeile cu bebelusi la noi in barca, decizand pe loc ca vom petrece Craciunul in Charque si nu unde planuisem initial. In Charque am fost primiti cu caldura de putinii localnici, mai ales ca le salvasem copiii (cel mai mic avea 2 saptamani) de la o calatorie in arsita de 6 ore (peke-pekeul avea sa ajunga cateva ore bune mai tarziu). Toata comunitatea consta din cinci sau sase colibe de lemn imprastiate in jungla. Unul dintre barbati ne-a condus prin jungla pana la o cabanuta de bambus unde urma sa locuim. De dupa niste tufe cu flori, se intrezareau inca doua cabanute, vecinii nostri din comunitate. Cabanuta noastra avea patru pereti, acoperis de frunze, podea de pamant si o usa care, de fapt, era o rogojina impletita din frunze. Usa se inchidea rezemand un par pe dinafara si legandu-l de un stalp de sustinere al casei. Incapacitatea noastra de a inchide aceasta usa rudimentara s-a soldat cu invazia cainilor vecinului care ne-au mancat cina doua seri la rand. Ne-am instalat echipamentul in cabanuta si am pus apa la fiert pentru pranz, pe meniu figurand paste cu ketchup si maioneza.
Am fost invitati la una din familiile pe care o adusesem cu barca. Sotia ne-a servit chicha, o bautura fermentata de casava sau porumb. Am sorbit cu pofta bautura dulce acrisoara cu consistenta de lapte zgrumturos, cu ocazionale fibre de planta care ni se prindeau intre dinti. Ne-am scuzat de lacomie, dar gazda, incantata ne-a umplut din nou vasele. Pe inserat, am fost poftiti la alta familie, sa petrecem impreuna Noche Buena, Seara de Ajun. O coliba simpla, putin mai mare decat a noastra. Vreo cinci barbati erau asezati la o masa de lemn, iar umbrele nevestelor lor se desluseau pe o rogojina in partea dreapta. Am fost asezate la masa cu barbatii. O bunica imbracata intr-o rochie veche care inca isi mai pastra culoarea rosie, ne-a servit cu chicha. “Ce-Ha`”, au inchinat mosetenii cu noi. In romaneste, “Noroc”. De o barna din tavan atarna un cearceaf alb din care se desluseau formele unui bebelus. Mama sedea turceste langa copil leganandu-l usor. Barbatii mestecau frunze de coca, cu bicarbonat si chamairo (o liana), impangandu-le in fundul gurii cu limba si formand o bila destul de mare. Coca era udata cu chicha si afumata cu o tigara din care trageau toti, pe rand. O singura lumanare imprastia intunericul umed, si lumina cadea pe o masuta unde era aranjat un altar cu scena nativitatii. Un Isus mic, cu Maria si Iosif langa, un pastor cu cateva oi. Statuetele erau mici, ciobite, cu vopseaua stearsa de mult. Deasupra atarna o stea argintie, iar pe margini flori si plante din jungla. Era locul cel mai luminat din incapere. In coliba modesta a mosetenilor era reintruchipata scena umilului staul in care s-a nascut Isus. Modestia, saracia si simplitatea scenei dadeau un aer inaltator tabloului. Printre bambusii peretelui se vedea luna rasarind deasupra junglei, contururile arborilor tropicali proiectandu-se pe fata galben portocalie a lunii. In casuta modesta s-a incins o conversatie aprinsa despre modul de viata moseten, care s-a transformat in curand intr-o lectie de limba mosetena, atat de complicata incat uitam cuvantul inainte de a-l termina de pronuntat. Dupa destula chicha (care a servit si ca bautura si la cina de Ajun), ne-am retras in coliba noastra, lasand pe vorbaretii moseteni cu paharele de chicha in fata, razand si palavragind pana la rasaritul soarelui.
A doua zi dimineata am facut un ceaun de cacao, am aranjat biscuitii in doua lighenase si am chemat toti copiii la noi in coliba. Putin timizi, dar indemnati de curiozitate si pofta, au venit pe rand, au primit micul dejun festiv, si s-au asezat de-a lungul peretilor cuminti si tacuti, savurand bunatatile de Craciun. Cand le-am impartit si hainutele, bucuria copiilor a fost si mai mare, toti disparand imediat prin case si tufisuri, si reaparand in noile vesminte.
Toate festivitatile s-au incheiat intr-o alta casa din Charque, unde am fost invitate din nou sa bem chicha si sa dansam. Stapanul casei a scos un casetofon antic, o caseta deformata de zgarieturi, care inca mai functiona miraculos. In rasetele comunitatii adunate in coliba, am fost scoase la dans, in ritm de cumbia. Am tropait de pe un picior pe altul voiniceste, copiind stilul de dans al gazdelor inciñes de veselie si de alcool, ne-am invartit de cateva ori, am mai tras o dusca de chicha si am continuat dansul. Dupa prima melodie am dat sa ne asezam…dar protestele gazdelor ne-au tinut in picioare, inca vreo 4-5 melodii cand intr-adevar au inceput sa ne doara picioarele de la atata bataiala in caldura umeda a amiezii. Cu cateva dusti de chicha si de “alcool potabil” sorbit direct dintr-un bidonel de plastic, am incheiat oficial serbarile Craciunului.
|
