 Amintiri despre Revolutie
I Ne amintim de ei doar o data pe an, in luna decembrie, si in ultimii ani din ce in ce mai rar. Putem uita oare chiar asa de usor, pe acei romani care au cazut in acele zile de decembrie 1989, pentru libertatea noastra a tuturora?!
Da, stiu ca timpul isi spune cuvantul si tacerea si linistea se asterne si ea o data cu trecerea lui, asta, doar daca vrem noi ca sa o lasam sa se astearna.
Imi amintesc ca inca din vara si toamna lui 1989 auzisem ca Ceausescu nu o sa mai apuce Craciunul. Nu-mi mai amintesc exact daca auzisem asta pe la radio Europa Libera, care cam toata lumea il asculta pe ascuns, sau doar asa de la oameni. Oricum important este ca imi amintesc foarte clar, chiar daca eram doar elev in clasa a IV-a.
Cine stia oare de caderea dictatorilor? Era oare doar vantul de libertate care batea dinspre vest, o atmosfera de schimbare care plana asupra Europei de est?!
N-am sa pot sa uit cum cumparam painea, uleiul si zaharul la ratie si pe cartele, stand la cozi interminabile. Pestele stricat care trebuia sa-l cumparam pentru ca altfel nu puteam lua celelalte alimente. Nici lumina care se intrerupea in mod frecvent lasand orasele si satele pe intuneric. Nici programul de doua ore pe zi la televizor, nici militianul care statea pe Calea Turzii, sa o pazeasca pe Doina Cornea. Nici multe alte lucruri care incet, incet le uitam cu trecerea anilor.
Eram la tara, undeva nu foarte departe de Cluj, si imi amintesc de stirile care circulau cum ca Timisoara a iesit in strada, apoi dupa cateva zile, la Cluj, muncitorii de la CUG (Combinatul de Utilaj Greu), Tehnofrig si alte inteprinderi de pe platforma industriala clujeana ieseau si ei in strada. Apoi Sibiu, Brasov, Targu Mures etc...
Imi amintesc ultimul discurs al lui Ceausescu, in care condamna huliganii de la Timisoara, promitand ca o sa mai indulceasca putin viata romanilor si apoi discursul din fata Comitetului Central, de pe 22 decembrie, care s-a intrerupt brusc si a intrat muzica corala.
Imi amintesc ca dupa ce a fugit, salutam masinile si oameni pe strada, folosind cele doua degetele, aratator si mijlociu, in forma de litera V, strigand: « victorie, victorie.. ! ».
Imi amintesc apoi ca am fost foarte mandru sa imi pun si eu o banderola tricolora pe brat, si apoi sa merg cu alti copii la școala din sat si sa ardem in curtea scolii cartile cu Ceausescu.
Seara am adus din nou in bucatarie, televizorul alb-negru, pe care il scosesem din functiune de cativa ani, datorita celor doar doua ore de program zilnic, de la 7-9 seara, in care majoritatea erau doar laude aduse conducatorului iubit. Era pentru prima data cand vedeam Revolutia Romana in Direct. Nu pot sa uit primele aparitii ale lui Ion Caramitru sau Sergiu Nicolaescu. imi amintesc si de faptul ca parca se nascusera in vocabularul romanesc cuvinte noi, sau cel putin aveau o cu totul alta insemnatate atunci: revolutie, revolutionar, victorie, libertate, dictator, teroristi etc... Apoi am auzit si vazut cum se tragea in direct si cum mureau oameni.
A fost o bucurie extraordionara cand s-a aflat vestea ca dictatorii au fost prinsi la Targoviste si urmeaza sa fie judecati. imi mai amintesc cand de Craciun, crainicul Televiziuni Romane Libere anunta la nesfarsit ca o sa urmeze caseta cu procesul si impuscarea dictatorilor.
Lovitura de stat sau revolutie, fiecare a numit-o mai tarziu cum a dorit. Un lucru este insa sigur: lumea a iesit in strada, a protestat, demonstrat si dictatura a cazut, cum aveam sa constat mai tarziu, nu insa si comunismul. Acela a ramas, ramasitele lui disparand incet, doar cu trecerea timpului.
Chiar daca libertatea a fost prost inteleasa, si n-am prea stiut ce sa facem cu ea, cu timpul am invatat totusi ce inseamna sa fim liberi.
Ar fi bine ca macar o data pe an daca nu mai des, in fiecare luna decembrie sa ne amintim si sa le multumim celor care au avut curajul sa iasa atunci in strada si sa se jerfeasca pentru libertatea noastra, a tuturora.
Marian Petruta
|
