 Maria Gold
Am implinit cincizeci de zile. Tata ma striga Victor. De la victoria asupra mamei. Aceea de a o convinge sa mai aiba inca un copil. Al treilea. Toti baieti. Mama ma striga Adam. Pentru ca-s primul barbat din viata ei de care are timp sa se bucure. Cu adevarat. Asa zice ea. In famila noastra suntem acum patru. Am fost cinci, dar fratele meu cel mare a plecat. In armata lui Bush. Mama nu e fericita cu alegerea lui. I-a promis ca se face contabil. Apoi inginer. Apoi om de afaceri. Dar el a ales sa fie soldat. Nici o alta meserie nu era interesanta, zice el. Acum suntem in avion. Din Dallas, Texas, mergem la capatul lumii. Zborul spre capatul lumii, e intotdeauna lung, de oriunde ai veni, zice mama.
Plang din cand in cand de la presiunea aerului. Stau in cosuletul meu, pe scaunul de la fereastra. Pamantul alb, de departe si de sus, ma inspaimanta prin maretia lui. E frig, sunt departe si sunt singur daca inchid ochii. M-a invelit mama cu tot felul de paturi pufoase, albastre si verzi. Asta n-ar fi rau, ce ma ingrozeste este ca mi-a pus ciorapei cu dantelute. Bine ca nu se vad asa infofolit cum sunt. Oamenii din avion se stramba la mine si se prostesc, incearca din greu sa fie prietenosi. Trag cu urechea la cei din jur. “Nu se simte goliciunea unei conversatii de convenienta cu care esti de obicei intampinat in zborurile pe continent, in low 48 , nu-i asa?”. Asta e vecina de scaun, o doamna cu buzele exagerat de rosii. “Incep sa realizeze ca acasa, in Alaska, nu este locul unde te-ai nascut ori unde locuiesti, ci este locul de pe pamant unde devii una cu salbaticia. Te mistuiesti ca sa te poti adapta.” Stau in cosuletul meu comod, m-a pus mama sa ragai dupa ce si-a scos bunatatea plina cu lapte din gura mea si ma uit in jur. Cu cat ne apropiem mai mult de Alaska si cu cat orizontul din ferestrele mici ale avionului devine mai alb, cu atat oamenii incep sa zambeasca mai mult. Poate incep sa-si dezvaluie inconstient doza de nebunie cu care trebuie sa fii inzestrat ca sa te aventurezi aici. Ma gandesc la patul de acasa: era caldut, bunica venea la noi zilnic si ma lua in brate si-mi canta tot timpul, era soare mult cand ma scoteau afara si ma tineau in pielea goala ca sa-mi asigure viatmina D in corp. Am gasit si o metoda de distractie. Deindata ce ma simteam gol, dadeam drumul la supapa cu care sunt inzestrat, cu presiune, mai ales cand era tata in jurul meu. El se speria cel mai tare. Dar acum e prea tarziu sa ma mai gandesc la asta. M-au infofolit. Partea buna este ca din clipa in care am zarit pustiul alb am stiut ca ceva ma va prinde aici pentru totdeauna. Este ca o chemare. Si pentru ca nu stiu de unde vine, inconstientul imi spune ca trebuie sa afle.
Nu mi-a citit mama nimic despre Anchorage pentru ca dorea sa experimentez totul la prima mana. La aterizare devin confuz; aeroportul e mai mic decat mi-l inchipuisem, iar in jur nu se vad cladiri, nici urma de mare oras asa cum mi-a promis tata. Incepe aici primul semn de indoiala. Unde este civilizatia? Unde sunt drumurile largi cu care ma obisnuisem in Dallas in cele sase saptamani de viata? Unde este perfectiunea curateniei de peste tot? Simt fumul de tigara la fel cum mi-a povestit mama ca il voi simti in aeroportul din Bucuresti la vara cand mergem acasa ca sa-mi cunosc ceilalti bunici.
Iata-ne ajunsi la destinatie. Tata ne asteapta nerabdator, nu ne-a vazut de-o luna. Ca sa nu stam la hotel, el a venit aici mai devreme ca sa caute casa si masina, doua lucruri la care mama zice ca ea s-ar pricepe mai bine, dar tata zice ca nu, ca mana ei e prea larga, fiind mana de femeie, ceea ce eu n-am inteles, fiindca m-am uitat la mainile lor si el le avea cu siguranta mai mari. Mama ma pune in bratele lui si-i zice :”Iati-l ca mi-a stat pe creieri tot timpul!!!”. Aici din nou n-am inteles, din moment ce creierii sunt undeva in cutia craniana, ori eu am stat tot zborul cuminte in cosuletul meu pe scaunul de alaturi.
Scurta este fericirea revederii. Masina cu care ne asteapta tata si pe care intentioneaza s-o cumpere numai pentru cateva luni, e lovita, are doua usi, un portbagaj cat un purice si este o marca ieftina si proasta. Mama incepe sa tipe. Avem patru bagaje mari, un carucior cu un cosulet de nou nascut si doi copii. Unde crede tata ca incapem noi toti? Ca sa ma simta alaturi, incep si eu sa tip dupa modelul matern.
Nu stiu insa de ce tip mai tare, de la ce am in scutece sau pentru masina.
-Bine ati venit acasa, dragii mei! Zice tata calm si zambitor, ca si cand ar avea toti asii in maneca. Jumatate aici si jumatate cu taxi… Toata lumea izbucneste in ras. Iar sunt confuz. Cum de nu urmeaza un schimb de replici mai dure? Poate pentru ca mama il rugase pe tata dinainte sa nu raspunda provocarilor ei in urmatoarele doua saptamani. Ma ia cu ea in taxi-ul mare cu toate bagajele. Miroase a fum.
Mama intreaba soferul, un negru cu parul alb, de ce este atata fum in masina lui. Ne raspunde ca aici majoritatea fumeaza. Ma intristez. Si mama. Noi nu fumam.
Drumul de la aeroport pana acasa e scurt. Incep din loc in loc sa apara case printre brazi. Pe marginea drumului zapada, murdara. Se topeste. Sus, in dreapta, crestele muntilor sunt albe. Muntii Chugach. Jos, spre stanga, oceanul. Pacificul. Cu Golful Alaska. Mi-e bine. Mi-e liniste. Un fel de pace. Tata conduce in fata taxi-ului. E atent si fericit. Suntem din nou toti la un loc. Mi se umple inima de caldura.
Tata vireaza spre o casa mare din lemn. Acum observ ca toate casele sunt din lemn. Mama plateste 20 de dolari. Apoi tata ia bagajele si ne deschide usa. Mama il saruta si nu mai tipa.
Intram in casa de lemn. Fratele meu fuge sus, pe scari. Vrea sa vada camera lui. Ne ducem toti repede. Toti zambesc si se mira. Le place casa, mobila si lenjeria de pat.
Ia uite! M-au lasat aici. Langa fereastra. Afara ninge. Ce sa fac? Sa tip sau sa dorm?
|
