 Marcel Cicort
Am plecat uitandu-ma cu dispret spre Romania atunci cand am trecut taras frontiera cu Iugoslavia, ani in urma… Poate ca factorul economic si faptul ca m-am nascut intr-un oras de frontiera, la doar un pas de strainatate si libertate, l-au facut pe adolescentul de la acea vreme sa fie mai putin dornic de a descoperi minunatiile pamantului strabun. Pana acum, jumatate din viata am trait-o in Statele Unite si cu mandrie pot spune ca am savurat aproape tot ceea ce a avut aceasta tara mai bun. Mi-am implinit toate visele, unele chiar la cote cu mult peste ceea ce mi-am imaginat vreodata, aceasta pentru ca am fost si voi ramane intotdeauna un om modest. Nu voi intra in amanunte si detalii despre acest subiect… Substratul acestor mentiuni este ca atunci cand ajungi la apogeu sau intr-un anumit varf al vietii, nu poti decat sa te intrebi “ce altceva mai este din viata?” Poate raspunsul acestei intrebari nu a fost favorabil lui Elvis sau Marilyn Monroe, acestia ajungand de la greii lumii la, ma rog, ceea ce au ajuns… Pentru mine raspunsul a fost dat nu prin vorbe, ci pur si simplu prin niste intamplari care m-au facut sa imi revin si sa imi dau seama de aluatul din care am fost plamadit.
Am descoperit cine, ce si de unde sunt, ceea ce este cu adevarat important in viata, am inceput sa apreciez si sa privesc cu alti ochi locuri si lucruri in care am inceput sa vad alte bogatii si valori. Anume pamantul romanesc, muntii, codrii si arhitectura autohtona- taraneasca, graiul care imi bucura sufletul dar si locuri cu cat mai putina tehnologie avansata, apreciind in mod special metodele rudimentare de substitutie a acesteia - o moara sau un razboi de tesut covoare…
Dupa ce am fost un participant la tehnologiile cele mai avansate din Corporate America, utilizand cele mai sofisticate sisteme computerizate, am ajuns sa imi dau seama ca pentru mine frumusetea si gustul dulce al vietii le-as gusta pe deplin mai degraba in ipostaza de a ma trezi cu o cana de cafea in mana pe pridvorul unei cabane din muntii tarii mele. Nu vreau sa predic absenta unei vieti la oras sau in mijlocul civilizatiei si tehnologiei. Doresc doar de a putea aprecia acele momente in locuri distante si natura mostenita de mii de ani pe pamantul romanesc. Am citit articolul din Evenimentul Zilei, fiind placut impresionat de mentiunea ca Printul Charles are o afectiune speciala pentru Transilvania. Pot spune cu inima impacata si mare satisfactie ca intradevar stiu exact la ce se refera dansul! Aceasta este dupa opinia mea, cea mai de pret comoara a Romaniei… Faptul ca mostenitorul unui imperiu, Printul Charles, trait in puf, aprecieaza un sat si un peisaj natural aproape total lipsite de amprenta dezvoltarii epociilor industrializate si informatice, iubeste linistea si poate lipsa soneriei de telefon si bruiajul televizorului sau radioului difuzand ori zdranganeli fara sens ori sirul interminabil al reclamelor comerciale ale lumii dezvoltate…. De a pasi din avion intr-o caruta intr-un sat aproape medieval, in liniste, este cu adevarat un lucru de o valoare inestimabila.
Satul lui Moromete nu trebuie sa dispara pentru ca dupa opinia mea, o cazare in casa original taraneasca precum cele memoriale ale lui Creanga, Balcescu sau Avram Iancu va ajunge sa fie mai atractiva decat cea de la Hilton atata timp cat aceasta este un pic amenajata si bine ingrijita. Americanii cu armele, japonezii cu electronica, germanii cu ingineria, italienii cu arta si moda, francezii cu bucataria si parfumurile, britanicii cu politetea si ceaiul, iar noi cu satul lui Moromete sau in cazul Printului Charles, Miclosoara. Aceasta este adevarata noastra comoara!
|
