 Inca un film romanesc la New York Film Festival. “4 luni, 3 saptamani si 2 zile” in regia lui Cristian Mungiu a rulat pe 29 septembrie si 1 octombrie la Lincoln Center in cadrul prestigiosului festival. 2007 este un an important in cinematografia romaneasca, aducandu-i prin acest film trofeul Palme d’Or la Festivalul de la Cannes.
“4 luni, 3 saptamani si 2 zile este un film despre perioada cand aveam 20 de ani, facut acum, cand m-am distantat putin”, spune Mungiu. Inspiratia vine dintr-o poveste adevarata relatata de doua fete din cercul lui de cunostinte. Faptele i s-au povestit acum 15 ani, cand intamplarea era inca recenta; fetele si-au depanat istorisirea cu multe emotii, cu multe detalii, insa fara motivatia din spatele faptelor, ele doar reactionand la intamplari. Mungiu a fictionalizat biografiile personajelor principale pentru a le da contur si adancime. Una din fetele care a inspirat filmul chiar a vazut filmul, dar cealalta nu stie nimic deocamdata.
“Este povestea generatiei mele, nu o cronica a timpului”, spune Mungiu si marturiseste ca din aceasta cauza nici nu a pomenit numele lui Ceausescu, si nu a mentionat cuvantul “comunism” in dialoguri. Filmul este presarat cu obiecte indicative ale epocii (telefonul public albastru, tigarile Kent, studentul arab care vinde Marlboro si Rexona, autobuzele, coada la Alimentara) care recreeaza fidel viata de zi cu zi dinainte de 1989. Peisajul este intunecat, posomorat, gri, fara multe culori si adauga dramatism si lugubru, impregnat cu scenele unde se petrece actiunea – cladirile descojite, coridoare intunecate, strazi noroioase si pline de gunoi. “Succesul pe care filmul l-a avut in strainatate (in Franta, Italia) arata ca oamenii reusesc sa depaseasca contextul istoric si ca povestea, care contine elemente universale, este mai importanta”. Filmul este despre prietenie, solidaritate umana, luarea unor decizii importante: “m-am concentrat pe poveste. Niciodata nu imi notez inainte mesajul pe care vreau sa il transmit, filmul ar fi atunci doar despre acest lucru. Daca ma concentrez pe poveste, filmul devine mai complex si nu se limiteaza doar la un singur mesaj.
”Filmul se desfasoara pe durata unei zile in care Otilia si Gabita, doua studente colege de camin in Bucuresti, trec prin calvarul avortului ilegal al Gabitei. Camera de filmat o urmareste pe Otilia, din perspectiva careia este traita drama. Cand Otilia alearga, camera se misca si ea repede, dand dinamism si dramatism scenei, cand Otilia sta, camera este si ea nemiscata, uneori pentru multa vreme. Astfel, tensiunea si emotia filmului este transmisa spectatorilor si prin calitatea imaginii nu numai prin jocul actorilor. Prin subiectul in jurul caruia se tese actiunea (savarsirea unui avort ilegal in perioada lui Ceausescu) si prin duritatea unor scene, filmul este controversat. A fost criticat cu asprime de Vatican, dar Mungiu este in tratative cu unele scoli din Franta care ar putea utiliza filmul drept metoda educativa pentru liceeni. Publicul are si el reactii puternice ori foarte pozitive ori foarte negative. In Romania, publicul se imparte in doua: cei care au trait in perioada dinainte de 1989 si cei nascuti dupa revolutie. “Tinerii din Romania nu privesc subiectul filmului ca ceva care s-a intamplat cu adevarat. Ei traiesc intr-o alta lume. In acelasi timp, cel mai des comentariu auzit de la femeile mai in varsta a fost ca am pus viata lor pe ecran, sau ca acest lucru este nimic pe langa ce li s-a intamplat lor. Tinerii in schimb vad filmul ca o opera fictiva.”
Cristian Mungiu a fost prezent la New York la ambele rulari ale peliculei, oferind astfel spectatorilor ocazia de a-l intreba direct multitudinea de intrebari cu care au ramas dupa vizionare. Intrebarile au variat de la detalii de realizare a filmului, la legalitatea avortului in Romania in ziua de azi, la alegerile facute in filmarea scenei cinei. Foarte multe intrebari au fost canalizate pe problema avortului si modul in care a fost prezentat in film. Intrebat de o spectatoare asupra alegerii de a arata fetusul in film, Mungiu a raspuns cu o intrebare: “De ce credeti ca am facut-o?” “Pentru a implica publicul mai mult in realitatea filmului”, a venit raspunsul spectatoarei. “Multumesc”, a spus regizorul in rasetele spectatorilor din sala, apoi a dat mai multe amanunte: “am filmat secventa in doua feluri diferite pentru a ma asigura ca am ambele optiuni post productie. Nu am avut nici un dubiu ca scena trebuie lasata in film, facea asa de mult parte din poveste, nu ar fi fost corect sa o las afara. ªi de ce, pentru ca unii oameni o sa fie socati?” O alta spectatoare a intrebat de ce nu se arata violul, dar se arata fetusul: “m-am gandit mult la asta. Trebuia sa arat ce este relevant pentru poveste, ce este mai terifiant cand vezi. Fetele au descoperit partea cu violul in ziua respectiva, a fost ceva secundar pentru desfasurarea evenimentelor. Totodata, nu am vrut sa am doua scene complexe in film, fetusul era mult mai important”. Publicul american nu a trecut cu vederea faptul ca filmul nu rezolva anumite scene, asa cum este obisnuit de Hollywood. “Sunt multe intrebari in film care nu au raspuns. Asta este filosofia mea despre a face un film”, a raspuns regizorul. “Mergi la culcare si inca nu ai rezolvat toate problemele astazi. Nu inteleg de ce unii trebuie sa explice totul in film.”“4 luni, 3 saptamani, 2 zile” merita vazut, mai ales de noi, romanii.
Pe langa interpretarea de exceptie a actorilor, si a importantei cinematografice pe care o are filmul, toti romanii care au peste 30 vor detecta multe elemente de-a lungul peliculei in care se regasesc, care starnesc amintiri stranii despre lumea in care au trait inainte de 1989.
Luminita Cuna
|
